Cu inima

Ajungem câteodată să trebuiască să luăm decizii. Așa e viața. Nu e întotdeauna cum ne-am dorit. Suntem răniți, oamenii ne fac rău, intenționat sau din prostie pentru că atât au știut la acel moment, și trebuie să alegem. Și e foarte greu. Mai ales când ne doare…acolo în inimă. Mai ales când trebuie să alegem ce iubim sau să alegem să lăsăm ce iubim pentru că nu mai avem de ales.

Ura, suferința, ego-ul rănit, poate pe bună dreptate, ne orbesc. Ne fac să uităm și bucățile bune din persoanele pe care le iubim sau le-am iubit. Ne fac să alegem “plase de siguranță”, pentru că nu mai vrem să suferim. Pentru că nu mai vrem să ne doară. Și nu contează cât celelalte persoane știu că au greșit și au corectat. Nu contează că sunt gata și știu să ne iubească așa cum avem nevoie. Ne blocăm și îi respingem. Pentru că doare să lucrăm cu inima. Să ne uităm în interior și să urmăm totuși sentimentele pe care le știm că sunt acolo, pe care nu le putem nega. E mai ușor să le punem sub preș și să “fugim”. Doar că nu vom putea niciodată să fugim de ele.

Cei care totuși ne uităm la inima noastră suntem cei care creștem. Care nu mergem mai departe fără a ne da timp să așezăm lucrurile corect. Cei care descoperim iubirea adevărată. Iubirea aceea care nu ne face să ne pierdem pe noi. Aceea care nu ne face să ne simțim singuri sau să ne punem la culcare în lacrimi. Iubirea care nu ne lasă confuzi, care este acolo atunci când avem nevoie de ea cel mai mult. Iubirea care ne face să ne simțim speciali, care ne apreciază, pune valoare pe noi și ne vede ca pe niște persoane care merităm. Iubirea aceea care alege să rămână și care ne alege în fiecare zi.

Nu toți oamenii sunt la fel. Unii fug la prima portiță de salvare. Dar inima poate nu merge cu ei și, cu siguranță, vor simți diferența. Alții dau iubire aproape necondiționat, pentru că tot inima le cauta scuze pentru cei pe care îi iubesc. Scuze, chiar dacă se simt nerespectați, chiar dacă nu găsesc reciprocitate, chiar dacă se simt abandonați. Scuze să insiste să iubească. Scuze care nu țin la nesfârșit. Pentru că nici inima nu poate duce atât. Și atunci trebuie să o protejeze și să o ascundă. Și să spere că poate, cândva, viața va trimite pe cineva care va știi să o descopere din nou și să o vadă așa frumoasă cum e. Pentru că inimile se întâlnesc, dacă le lăsăm.

Destinele nu se scriu cu frică și cu fugă. Acelea sunt doar vieți trăite. Destinele se scriu cu voința de a lucra la noi și cu inima. Destinele se scriu de cei care își urmează inima. Pentru că universul se uită întotdeauna la inimă.

Iartă-mă

Dragă sufletul meu, iartă-mă că te chinui așa tare. Iartă-mă că te fac să lupți în lupte pe care nu știu dacă le voi câștiga. Iartă-mă că te fac să suferi.

Dragă sufletul meu, iartă-mă că am greșit și nu am știut să te arăt la timpul potrivit. Iartă-mă că nu am reușit să arăt cât ești de minunat și cât de mult poți iubi.

Dragă sufletul meu, iartă-mă că am complicat lucruri și că am făcut să fii abandonat. Iartă-mă că nu pot schimba asta nici dacă îmi cer iertare.

Dragă sufletul meu, iartă-mă că întotdeauna renunț la tine și vreau să te dau crezând că așa voi fi iubit. Iartă-mă că nu ești văzut și nu primești înapoi sufletul pe care îl iubești.

Dragă sufletul meu, iartă-mă că te chinui noapte de noapte cu gânduri și dorințe care nu știu dacă se vor îndeplini. Iartă-mă că nu pot să-ți promit o minune azi.

Dragă sufletul meu, iartă-mă că aleg să urmez iubirea ta și că doare atât de mult. Iartă-mă că nu mai pot să fac nimic eu să-ți fie bine.

Dragă sufletul meu, iartă-mă că nu știu să am grijă de tine. Iartă-mă.

Te-am iubit

Azi ți-aș fi spus că te iubesc. Azi te-aș fi luat în brațe, te-aș fi ținut strâns și te-aș fi sărutat. Azi m-aș fi pierdut în ochii tăi și te-aș fi lăsat să-mi pătrunzi în suflet să vezi cât de mult tu e acolo. Ți-as fi pus din nou totul în palmă și aș fi renunțat iarăși la mine doar ca să mă ai tu. Doar ca să mai văd o dată zâmbetul tău…pentru mine.

Azi ți-aș fi spus că te iubesc. Dar, ultima dată când am mai putut să fac asta, când ți-am spus suferind că te iubesc, ai ales altceva. Ai ales să nu-ți pese cum sunt și ce simt. Ai ales să renunți, fără să mai încerci. Ai ales să-mi rupi inima fragilă care te iubea atât de tare. Inima pe care ai făcut-o să te iubească atât de mult și pe care nu ai înțeles-o cât te dorea. Ai ales să mă transformi într-un nimic. Și…atunci tot te-am iubit și nu am reușit să mi te scot din suflet. Eu luptam să te țin, iar tu luptai să mă îndepărtezi. Și nu am reușit să-i fac pe fluturași să înțeleagă ce s-a întâmplat…pentru că nu am înțeles nici eu. Poate de asta încă ești acolo. Poate de asta încă te văd și te caut în fiecare zi. Nu știu să te dau afară, pentru că în inima mea ai rămas…totul meu. Și imi e atât de dor de tine…de noi.

Azi ți-aș fi spus că te iubesc. Dar nu îndrăznesc. În toate zilele ce au trecut, cu mine iubindu-te nebunește în fiecare minut, tu mi-ai arătat doar că nu mai contez. În zilele în care eu căutam toate motivele să sper și să conving universul că tu…tu mi-ai arătat doar că nu eu. Mi-ai arătat că viața ta merge înainte și fără mine. Iar, dacă spun că te iubesc, înseamnă că sper. Dar sper doar eu…de unul singur. Și doare…doare cum nu pot descrie…și trebuie să aleg să tac, pentru că știu că vorbele nu vor conta. Știu că nu vor mai schimba nimic. Știu că nu vei lupta pentru mine. Și știu că tot ce am crezut și visat despre noi s-a dus. M-ai făcut să tac…și încerc din răsputeri să accept că nu mai sunt pentru tine nimic. Tac și sper să găsesc liniștea cumva, să umplu golul imens din suflet, în faptul că ți-am spus…și te-am iubit sincer.

Azi ți-aș fi spus că te iubesc. Dar mai pot doar să-mi șoptesc mie în gând că…te-am iubit.

Iubire…cu apreciere

Este februarie din nou și, da, toată lumea devine brusc îndrăgostită, toată lumea iubește. Sau crede că iubește. Pentru că iubirea, bat-o vina, nu e așa simplă. Iubirea fără apreciere nu e decât o declarație ce dispare la prima adiere de vânt, la primul obstacol ce apare pe drum.

Despre iubire credem toți că știm cum e. Nu prea știm cu aprecierea și de multe ori cădem în capcana de a iubi prea mult, crezând că astfel cei de lângă noi ne văd și ne vor aprecia. Iubirea sănătoasă nu necesită lupta asta după confirmare. Atunci când este iubire reală, confirmările strigă în gura mare. Sunt acolo, sunt prezente, sunt vizibile. Simți aprecierea cum te înfășoară în fiecare privire a celui de lângă tine, în fiecare acțiune, în fiecare strângere în brațe. Simți că cel de lângă tine nu vrea să te piardă și va face de fiecare dată ceva ca să nu se întâmple asta. Iubirea cu apreciere nu este ceva pentru care trebuie să lupți constant. Da, trebuie să o întreții, să ai grijă că o dai înapoi tot timpul și o arăți, să o comunici, dar nu trebuie să lupți pentru ea. Pentru că dacă ajungi să lupți pentru ea, atunci nu e reală și ajungi să nu te mai iubești pe tine și să-ți faci sufletul bucățele.

Dacă nu simți aprecierea, aceea nu e iubire. Nu, nu trebuie să forțezi oamenii să te iubească, să te respecte sau să te vrea. Și nici nu ar trebui să încerci să-i faci să o facă. Trebuie doar să-i alegi pe cei care te aleg pe tine. Pe cei care te văd pe bune și te apreciază…cu totului-tot ce ești tu. Trebuie să te oprești din a încerca să le arăți valoarea ta doar ca să te aleagă, pentru că valoarea ta e a ta, e acolo cu tine, o ai…și nu ți-o va da faptul că vei convinge o persoană să te iubească. Nu, nu e necesar să te uiți constant la ceea ce face cineva ca să găsești semne de iubire; aceea nu e iubirea ta. Când ești iubit și apreciat, iubirea se simte ca iubire și nu trebuie să o scoți cu forța de la cineva. Ea trebuie să fie și, cu siguranță, va fi “loud and clear”.

Vă doresc să simțiți că sunteți apreciați și atunci veți știi că sunteți iubiți. Vă doresc să fiți iubiți cu sufletul, pentru cei care îl mai au și îl și dau, și atunci nu va trebui să căutați aprecierea. Vă doresc să iubiți autentic și să reușiți să trăiți iubirea….această iubire care vine…cu apreciere.

Alege-te!

De multe ori avem nevoie să fim validați, să fim doriți, să fim aleși. Și cumva este natural. Este natural să primești înapoi ceea ce ești dispus să dai la rândul tău. Să primești cumva confirmarea că ceea ce simți și dorințele tale ajung la un “receptor” care le vede, le apreciază și le și oferă înapoi.

La fel, de multe ori nu se întâmplă așa. Și încercăm tot ceea ce e posibil sub cerul ăsta frumos de afară să îi facem pe cei de lângă noi să ne vadă. Sau nu. Că de văzut cred că ne văd. Să ne vrea. Să ne aleagă. Și ne trezim într-o luptă interioară, într-un vârtej de gânduri, de unii singuri. Ne gândim că nu suntem destul, ne rupem singuri încrederea în noi și în lume, ne simțim abandonați și respinși, ne simțim singuri într-o luptă în care pare că luptăm doar noi.

Am trăit mulți dintre noi sentimentul acela de singurătate în doi. Și dorința de a fi aleși și neputința de a mai face ceva. Și greutatea deciziei de a renunța la ceea ce am crezut întotdeauna că e visul nostru, viața noastră, persoana pe care am ales-o din toate celelalte. O decizie pe care nu am vrut niciodată să o luăm, dar nu am avut de ales. Pentru că dăm și dăm…și nu vine nimic înapoi. Și nu mai putem alerga după ce nu vine natural. Dacă era acolo real, simțeam. Dar simțim doar lipsa lor și scuzele care se găsesc tot timpul. Că nu e momentul, că nu știm ce vrem acum. Că e de vină comunicarea. Că nu știm sau nu am știut să fim. Pentru indecizii găsim explicații întotdeauna. Care, de fapt, sunt doar o fugă de la a ne uita în interior și a vedea ce e cu adevărat acolo. Și de a avea curajul să facem. Să ne asumăm.

Când ești în acest punct de a nu primi înapoi ce oferi, nu ai de ales decât să te alegi pe tine. Pentru că e o luptă pe care nu ai cum să o câștigi. Pentru că singura victimă vei fi tu. Pentru că timpul acesta care trece alergând după alții doar te rupe în bucăți. Așa că ia-te pe tine în brațe de data asta. Iubește-te pe tine dacă altcineva nu o face. Nu mai alerga după ce nu e. Nu te mai defini funcție de ce nu găsești în alții referitor la tine. Eliberează-te și, cu siguranță, viața îți va da asta cândva. Așa cum o meriți și cum merită să o simți. Iubește-te, crede că meriți, pentru că chiar meriți, și…alege-te!

Special

Avem tendința să căutăm perfecțiunea. În tot ceea ce facem, în relațiile noastre și chiar în oamenii pe care îi dorim lângă noi. Și proiectăm niște imagini ale dorințelor noastre: cum ne-ar plăcea să fie lucrurile, cum ne-ar plăcea să fie persoanele. Iar, atunci când nu confirmă imaginea noastră, le aruncăm sau îi dăm deoparte. Dar nu pentru că ei sunt cei ce sunt, ci pentru că nu reușesc să fie imaginea aceea ce ne-am creat-o în mintea noastră.

Perfecțiunea nu există. Și de ce ne-ar păsa de perfecțiune? Luna nu e perfectă deși așa pare într-o noapte când e plină. Luna e plină de cratere. Marea e incredibil de frumoasă, dar e sărată și întunecoasă la adâncime. Cerul e un infinit extraordinar și albastrul lui ne încântă. Dar poate fi și întunecat și noros. Tot ce pare frumos nu este perfect! Nu are cum să fie. Dar este, cu siguranță, special!

Cum ar fi dacă am vedea asta în locul imaginilor pe care le proiectăm? Cum ar fi dacă la lucruri ne-am uita ca speciale și ne-am bucura de fericirea care ne-o aduc așa punctual, chiar dacă nu sunt cele mai faine sau la modă. Cum ar fi să te uiți la persoana de lângă tine, să știi că nu e perfectă și că de multe ori poate te supără, dar totuși să o vezi specială? Să o vezi așa reală cum e? Cum ar fi să nu mai căutăm perfecțiunea și să ne bucurăm totuși de ce avem special în viața noastră? Oare nu ar dispărea luptele și nemulțumirile din viața noastră?

Vă doresc să fiți speciali pentru cineva. Să vă vadă și să știe că sunteți prea importanți pentru ei ca să vă piardă. Să nu trebuiască să vă gândiți niciodată că nu ați fost destul, doar pentru că nu vă vedeau real. Și să vă uitați și voi la voi ca fiind speciali. Și nu din mândrie. Să vă vedeți așa cu inima curată. Pentru că sunteți.

De multe ori uit și eu asta. Dar azi mi-am adus aminte. Și da…și eu sunt special!

Vulnerabili

Recunoaștem sau nu, suntem vulnerabili. Sub maștile perfect puse de macho-guys sau wonder women, poleite frumos de haine la modă și frizuri mega aranjate, barbuțe draguț tunse la linie și manșete la pantaloni, sau selfie-uri cu buzele strânse, mânuțe prin freze ce lasă privirile ispititoare să se vadă…în spatele tuturor acestor lucruri stau niște oameni vulnerabili. Și nu vorbesc acum de simpatica discordanță între ceea ce arătăm în social media și ceea ce trăim cu adevărat. Diferența dintre fericirea debordantă din postările online și depresia ce o vezi pe stradă. Despre asta altă dată.

Suntem vulnerabili. Suntem vulnerabili în fața unor șefi care ne fac o nedreptate. Suntem vulnerabili în fața cheltuielilor ce cresc, în timp ce banii pe care îi câștigăm sunt tot mai puțini. Suntem vulnerabili când ni se pare că toată lumea o duce bine, mai puțin noi, cei care nu ne mai găsim locul. Suntem vulnerabili când ni se întâmplă un necaz și nu găsim soluții. Suntem vulnerabili atunci când persoanele la care țineai cel mai mult te dezamăgesc atât de profund și atât de la țintă.

Vulnerabilitatea doare și de aceea o ascundem. Ne protejăm. O mascăm. Proiectăm o imagine intangibilă ca să ne ferim de posibile dureri. Ne ascundem de alții. Dar, din păcate, ne ascundem și de noi. Și aici greșim! Pentru că nu suntem autentici. Vulnerabilitatea e parte din noi. E latura aceea sensibilă ce ne face umani până la urmă. E singura bucată din noi care vorbește despre altceva din noi, despre noi cei care suntem cu adevărat. Dar, ne e frică să fim vulnerabili, pentru că ne-o putem lua!

A fi vulnerabil e riscant. Și, totuși, e cel mai frumos “cadou” care îl putem face cuiva. Să-i pui în mâna cuiva totul, tot ce înseamnă tu, chiar dacă știi că va fi folosit cândva împotriva ta. Asta înseamnă curaj…asta înseamnă iubire. Într-o lume tot mai falsă, fiți totuși voi, cei reali! Cineva va aprecia asta cândva și va fi vindecarea pentru toate rănile din suflet!

Fiți vulnerabili!

E Ok

Viața ne duce deseori în tot felul de situații. Unele plăcute, altele nu prea plăcute. Și este ușor să spui că totul este ok când viața e frumoasă. Nu la fel este când viața “te lovește”. Atunci când durerea din piept e surdă, când inima se zbate și parcă ar pleca departe…atunci îți trebuie mult curaj să spui că e ok.

E ok când totul e frumos. Pentru că poți zâmbi.

E ok și să nu fii ok. E ok să fii pierdut câteodată. Pentru că atunci viața te provoacă să redescoperi cine ești.

E ok să suferi, pentru că te va face mai puternic.

E ok oricum ar fi…pentru că trăiești și doar așa experimentezi viața.

Din păcate, ne lăsăm prinși în vâltoarea vieții și nu ne gândim la ce ni se întâmplă real decât atunci când suntem jos. Și atunci ne pare așa greu să spunem că e ok, pentru că, de fapt, pe drumul spre acolo jos, am renunțat la noi, la lucrurile mărunte care ne fac fericiți și ne dau sepranța că totul va fi bine.

E ok să fii ok, la fel cum e ok și să nu fii ok din când în când. Dar, cu condiția să nu uiți de tine. Cu condiția să nu mai renunți tot la tine… și de data asta să te alegi pe tine, indiferent de situație.

Pentru că…”nu poți aștepta până viața nu mai e grea ca să te hotărăști să fii fericit”!

Devaluarea

De multe ori în viață nu prețuim lucruri sau oameni la valoarea lor și ne prindem de asta când e prea târziu. Ni se întâmplă la fel și nouă, când nu suntem văzuți sau nu mai suntem văzuți așa cum credem că merităm și, orice am face, asta nu se va schimba. De fapt, are loc un proces, încet sau extrem de rapid, de devaluare, în care, pentru cineva, o persoană, o situație nu mai are aceeași însemnătate, sau nu mai are valoare chiar deloc. Probabil așa trebuie să fie, pentru că oamenii sunt schimbători, iar adevărate valori după care oamenii să-și ghideze viața sunt foarte rar de găsit astăzi, într-o lume tot mai distorsionată, o lume a selfy-ului și a weekend-ului la club unde îți dai capătul, pentru că acolo ești văzut și validat.

Devaluarea însă afectează imens pe cel devaluat. Pentru că aduce cu ea o traumă, aduce lipsa chefului de viață, scăderea self-esteem-ului, o mulțime de gânduri că nu ai fost suficient de bun sau destul și multe alte complexe de inferioritate. Unui om pus la pământ îi este greu să mai creadă că va conta pentru cineva cândva. De fapt, trauma vine din devaluarea în sine pe care tocmai a trăit-o. Din neînțelegerea faptului că deși a pus la bătaie totul lui, chiar mai mult decât avea de dat, pentru altcineva, brusc nu a mai contat. Deși a renunțat la el, finalitatea a fost că tot la el au renunțat ceilalți. Azi ești, maine nu ești. Sau, cum e vorba din popor: nu “trădarea” doare, nu cuțitul înfipt în inimă, ci doare când vezi cine l-a înfipt.

Devaluarea este o stare pe care nu vrei să o trăiești. E ca și cum ești bolnav și nu ai ce tratament să iei. Și te stingi pe picioare, uitându-te în gol după o salvare care nu va veni niciodată. O speranță pe care trebuie să o omori și pe ea, pentru că devine clar că cel care te-a devaluat, în mod real, nu a pus valoare pe tine așa cum spunea. Căci altfel nu ar fi făcut-o așa cum a făcut-o.

Cel ce trăiește o devaluare duce un război în interior. Un război în care nu moare nimeni altcineva decât părți din el. Din sufletul lui. Indiferent cine câștigă, cel devaluat pierde. Pierde amintiri, momente ce au contat, simboluri, obiceiuri sau chiar cântece ce contau pentru el, persoane care erau toată viața și planul de viitor. De fapt, se pierde pe el. El care era în acel moment. Pierde o parte din el, pe care știe că nu o va mai avea niciodată. Iar niciodată e un cuvânt tare greu!

Singur sub lumina lunii

Se spune că toți ajungem la momentul acela de criză. La momentul acela atât de aproape de depresie, încât sigur devine o traumă de care va trebui să te ocupi în viitor. Momentul în care toate corăbiile ți se îneacă, când lumina nu se mai vede la nici un capăt de tunel. Pentru că la capăt ești doar tu. La capăt ai ajuns tu. Și doar tu, de unul singur.

Câteodată viața ne trimite în ceea ce unii o numesc, mai biblic așa, “valea umbrei morții”. Problemele vieții cotidiene, problemele personale pur și simplu te doboară. Gândurile îți încing mintea, sufletul e plin de durere, programele rulează, corziile stau înfipte adânc în piept…și totul cade într-o singură clipă. Ești la pământ într-un întuneric așa de des, încât luna abia mai radiază o umbră pe fața ta înlăcrimată de durere.

În acel moment zero, acolo te redescoperi pe tine. Pentru că oricât ajutor primești de la prieteni dragi, lupta interioară e a ta cu tine. Și de ea nu ai cum să scapi. Când tot ce îți era drag și apropiat se distruge în interiorul tău și dispare, când sufletul tău ia foc și nimănui nu-i pasă pentru că durerea ta e surdă pentru ei, deși o strigi din tot pieptul, când simți că ești ars de viu de lumina lunii care își pierde strălucirea încet și încet, în timp ce ochii tăi caută în ea speranța, atunci descoperi că viața ta, de fapt, e doar a ta și trebuie să îi faci față de unul singur. Că nimeni nu te salvează în afară de tine!

Mulți trecem prin această vale neagră. Mulți simțim răceala aproape muribundă ce ți-o poate da viața într-o clipită. Cei mai mulți reușesc să iasă de acolo. Dar schimbați. Da, schimbați pe viață. Recalibrați poate la ceea ce ar trebui să fie recompensa pentru această transformare. Schimbați pentru a-și recupera sufletul și a-și lua înapoi viața. Învingători, ale căror cicatrici spun povești scrise de fiecare singur. Singur sub lumina lunii.