Este februarie din nou și, da, toată lumea devine brusc îndrăgostită, toată lumea iubește. Sau crede că iubește. Pentru că iubirea, bat-o vina, nu e așa simplă. Iubirea fără apreciere nu e decât o declarație ce dispare la prima adiere de vânt, la primul obstacol ce apare pe drum.

Despre iubire credem toți că știm cum e. Nu prea știm cu aprecierea și de multe ori cădem în capcana de a iubi prea mult, crezând că astfel cei de lângă noi ne văd și ne vor aprecia. Iubirea sănătoasă nu necesită lupta asta după confirmare. Atunci când este iubire reală, confirmările strigă în gura mare. Sunt acolo, sunt prezente, sunt vizibile. Simți aprecierea cum te înfășoară în fiecare privire a celui de lângă tine, în fiecare acțiune, în fiecare strângere în brațe. Simți că cel de lângă tine nu vrea să te piardă și va face de fiecare dată ceva ca să nu se întâmple asta. Iubirea cu apreciere nu este ceva pentru care trebuie să lupți constant. Da, trebuie să o întreții, să ai grijă că o dai înapoi tot timpul și o arăți, să o comunici, dar nu trebuie să lupți pentru ea. Pentru că dacă ajungi să lupți pentru ea, atunci nu e reală și ajungi să nu te mai iubești pe tine și să-ți faci sufletul bucățele.

Dacă nu simți aprecierea, aceea nu e iubire. Nu, nu trebuie să forțezi oamenii să te iubească, să te respecte sau să te vrea. Și nici nu ar trebui să încerci să-i faci să o facă. Trebuie doar să-i alegi pe cei care te aleg pe tine. Pe cei care te văd pe bune și te apreciază…cu totului-tot ce ești tu. Trebuie să te oprești din a încerca să le arăți valoarea ta doar ca să te aleagă, pentru că valoarea ta e a ta, e acolo cu tine, o ai…și nu ți-o va da faptul că vei convinge o persoană să te iubească. Nu, nu e necesar să te uiți constant la ceea ce face cineva ca să găsești semne de iubire; aceea nu e iubirea ta. Când ești iubit și apreciat, iubirea se simte ca iubire și nu trebuie să o scoți cu forța de la cineva. Ea trebuie să fie și, cu siguranță, va fi “loud and clear”.

Vă doresc să simțiți că sunteți apreciați și atunci veți știi că sunteți iubiți. Vă doresc să fiți iubiți cu sufletul, pentru cei care îl mai au și îl și dau, și atunci nu va trebui să căutați aprecierea. Vă doresc să iubiți autentic și să reușiți să trăiți iubirea….această iubire care vine…cu apreciere.

Avem tendința să căutăm perfecțiunea. În tot ceea ce facem, în relațiile noastre și chiar în oamenii pe care îi dorim lângă noi. Și proiectăm niște imagini ale dorințelor noastre: cum ne-ar plăcea să fie lucrurile, cum ne-ar plăcea să fie persoanele. Iar, atunci când nu confirmă imaginea noastră, le aruncăm sau îi dăm deoparte. Dar nu pentru că ei sunt cei ce sunt, ci pentru că nu reușesc să fie imaginea aceea ce ne-am creat-o în mintea noastră.

Perfecțiunea nu există. Și de ce ne-ar păsa de perfecțiune? Luna nu e perfectă deși așa pare într-o noapte când e plină. Luna e plină de cratere. Marea e incredibil de frumoasă, dar e sărată și întunecoasă la adâncime. Cerul e un infinit extraordinar și albastrul lui ne încântă. Dar poate fi și întunecat și noros. Tot ce pare frumos nu este perfect! Nu are cum să fie. Dar este, cu siguranță, special!

Cum ar fi dacă am vedea asta în locul imaginilor pe care le proiectăm? Cum ar fi dacă la lucruri ne-am uita ca speciale și ne-am bucura de fericirea care ne-o aduc așa punctual, chiar dacă nu sunt cele mai faine sau la modă. Cum ar fi să te uiți la persoana de lângă tine, să știi că nu e perfectă și că de multe ori poate te supără, dar totuși să o vezi specială? Să o vezi așa reală cum e? Cum ar fi să nu mai căutăm perfecțiunea și să ne bucurăm totuși de ce avem special în viața noastră? Oare nu ar dispărea luptele și nemulțumirile din viața noastră?

Vă doresc să fiți speciali pentru cineva. Să vă vadă și să știe că sunteți prea importanți pentru ei ca să vă piardă. Să nu trebuiască să vă gândiți niciodată că nu ați fost destul, doar pentru că nu vă vedeau real. Și să vă uitați și voi la voi ca fiind speciali. Și nu din mândrie. Să vă vedeți așa cu inima curată. Pentru că sunteți.

De multe ori uit și eu asta. Dar azi mi-am adus aminte. Și da…și eu sunt special!

Recunoaștem sau nu, suntem vulnerabili. Sub maștile perfect puse de macho-guys sau wonder women, poleite frumos de haine la modă și frizuri mega aranjate, barbuțe draguț tunse la linie și manșete la pantaloni, sau selfie-uri cu buzele strânse, mânuțe prin freze ce lasă privirile ispititoare să se vadă…în spatele tuturor acestor lucruri stau niște oameni vulnerabili. Și nu vorbesc acum de simpatica discordanță între ceea ce arătăm în social media și ceea ce trăim cu adevărat. Diferența dintre fericirea debordantă din postările online și depresia ce o vezi pe stradă. Despre asta altă dată.

Suntem vulnerabili. Suntem vulnerabili în fața unor șefi care ne fac o nedreptate. Suntem vulnerabili în fața cheltuielilor ce cresc, în timp ce banii pe care îi câștigăm sunt tot mai puțini. Suntem vulnerabili când ni se pare că toată lumea o duce bine, mai puțin noi, cei care nu ne mai găsim locul. Suntem vulnerabili când ni se întâmplă un necaz și nu găsim soluții. Suntem vulnerabili atunci când persoanele la care țineai cel mai mult te dezamăgesc atât de profund și atât de la țintă.

Vulnerabilitatea doare și de aceea o ascundem. Ne protejăm. O mascăm. Proiectăm o imagine intangibilă ca să ne ferim de posibile dureri. Ne ascundem de alții. Dar, din păcate, ne ascundem și de noi. Și aici greșim! Pentru că nu suntem autentici. Vulnerabilitatea e parte din noi. E latura aceea sensibilă ce ne face umani până la urmă. E singura bucată din noi care vorbește despre altceva din noi, despre noi cei care suntem cu adevărat. Dar, ne e frică să fim vulnerabili, pentru că ne-o putem lua!

A fi vulnerabil e riscant. Și, totuși, e cel mai frumos “cadou” care îl putem face cuiva. Să-i pui în mâna cuiva totul, tot ce înseamnă tu, chiar dacă știi că va fi folosit cândva împotriva ta. Asta înseamnă curaj…asta înseamnă iubire. Într-o lume tot mai falsă, fiți totuși voi, cei reali! Cineva va aprecia asta cândva și va fi vindecarea pentru toate rănile din suflet!

Fiți vulnerabili!

Viața ne duce deseori în tot felul de situații. Unele plăcute, altele nu prea plăcute. Și este ușor să spui că totul este ok când viața e frumoasă. Nu la fel este când viața “te lovește”. Atunci când durerea din piept e surdă, când inima se zbate și parcă ar pleca departe…atunci îți trebuie mult curaj să spui că e ok.

E ok când totul e frumos. Pentru că poți zâmbi.

E ok și să nu fii ok. E ok să fii pierdut câteodată. Pentru că atunci viața te provoacă să redescoperi cine ești.

E ok să suferi, pentru că te va face mai puternic.

E ok oricum ar fi…pentru că trăiești și doar așa experimentezi viața.

Din păcate, ne lăsăm prinși în vâltoarea vieții și nu ne gândim la ce ni se întâmplă real decât atunci când suntem jos. Și atunci ne pare așa greu să spunem că e ok, pentru că, de fapt, pe drumul spre acolo jos, am renunțat la noi, la lucrurile mărunte care ne fac fericiți și ne dau sepranța că totul va fi bine.

E ok să fii ok, la fel cum e ok și să nu fii ok din când în când. Dar, cu condiția să nu uiți de tine. Cu condiția să nu mai renunți tot la tine… și de data asta să te alegi pe tine, indiferent de situație.

Pentru că…”nu poți aștepta până viața nu mai e grea ca să te hotărăști să fii fericit”!

De multe ori spunem că îngerii umblă printre noi. Îi simțim în ajutorul pe care îl primim în vremuri de necaz de la necunoscuți sau de la prieteni, îi simțim atunci când ne aducem aminte de înger-îngerașul-meu care probabil e mega sătul de noi că iarași am dat-o de gard și îi cerem ajutorul, îi simțim când ne merge bine și poate aprindem o lumânare de mulțumire că sunt lângă noi. Da, putem spune că îngerii sunt între noi, iar unii mai fericiți dintre noi poate le-au simțit iubirea.

M-au fascinat dintotdeauna. Și am încercat să înțeleg natura lor și ce îi face să fie așa cum sunt ei. Creați să fie lumină și iubire, să slujească altora ca scop, ființe sensibile și totuși puternice, a căror iubire le este forță și în același timp blestem. Pentru că, atunci când un înger te atinge cu iubirea lui, el îți dă parte din sufletul lui fără să-i pese că își face rău.

Îngerii cad. Spunem de multe ori asta. Da, îngerii cad și nu e nicidecum sensul biblic dat acestei căderi. Când iubesc, îngerii aleg să cadă. Îmi aduc aminte de filmul City of Angels, unde personajul principal face exact ceea ce metaforic eu o numesc cădere: alege să renunțe la entitatea care este din dragoste pentru ea; alege să cadă, ca să poată să-i ofere ei iubirea, pentru că nu are altă posibilitate. Nu o poate da, decât la pachet cu sufletul lui. O alegere conștientă, din dorința de a o primi, ca într-o oglindă, înapoi.

Iubirea unui înger este minunată pentru cine o primește. O simți profund, ți se face pielea de găină. Poate ți se spune că ți s-a dat cu praf de stele atunci când nu înțelegi de ce e așa, când, de fapt, ai primit acces la și parte din sufletul lui. Lumina și iubirea care îl face pe înger să fie și pe care, de cele mai multe ori conștient, ți le face cadou ca să simți asta, în detrimentul ființei lui. Un înger nu te iubește doar cu inima, sau fizic cu corpul; un înger te iubește cu sufletul, căci altfel el nu știe să fie.

Iubirea unui înger însă și doare. Din păcate, de cele mai multe ori, îl doare pe înger. Fizic, dar și spiritual atunci când iubirea nu e împlinită. Pentru că renunțând la el în totalitate, totuși nu găsește același lucru la persoana de lângă el. Atunci când “cuțitele” ce îi sunt înfipte în inimă nu se opresc acolo, ci merg până în suflet. Unui înger nu-i frângi doar inima. Unui înger îi faci sufletul bucățele. Când îl rănești, îl arunci acolo jos jos, într-un întuneric adânc, unde lumina lui devine o mică licărire fără prea multă viață, unde tenebrele gândurilor îl trec mult peste “pedepsele” impuse pentru că a ales să cadă.

Acolo jos, la fundul celui mai negru întuneric, unii îngeri însă redescoperă cine sunt. “Și ești chiar așa de prost?” “Nu uita cine ești!” “Capul sus!” Niște gânduri “simple”, dar pure și directe pentru esența unui înger. Căci el va știi întotdeauna că bucățile de suflet și le recuperează cu fiecare pas pe care îl urcă înapoi. Pentru că lumina lui va arde corzile ce îl țin legat jos, iar cicatricile din suflet le poate purta mai departe cu demnitate. Indiferent că unii nu au fost o binecuvântare pentru care se merita să cadă. Un înger va știi că va fi el o binecuvântare pentru cineva acolo undeva. Va știi că cineva va aprecia iubirea unui înger…din suflet.

Înveți multe de la îngeri. Înveți că în lumea asta nu multe inimi supraviețuiesc. Înveți că, atunci când iubirea e adevărată, o vei ține în viață cu orice preț. Înveți că drumul nu e ușor, mai ales dacă iubești cu sufletul. Și mai înveți că doar iubirea te poate înălța acolo unde e locul tău.

Mă uit ce am scris și mă uit pe brațul drept. Văd un înger căzut. Cobor ochii și citesc “înainte și în sus”. Îmi pun inelul pe deget, cu cele două aripi pe care mi le iau înapoi, și mă duc… mă duc să zbor!

În marea izolare de acum constatăm că avem timp. Chiar mult timp. Pentru ca el, timpul, se dilată foarte tare atunci când programul zilnic nu mai este brusc așa de încărcat, iar punctele din agendă cam dispar. Mulți dintre noi, poate într-un mod norocos, numărăm ore, minute, chiar secunde.

Ne trezim dimineața și nu mai avem panica aceea că întârziem. Nu mai trebuie să plecăm la timp, nu ne mai așteaptă nimeni la birou, nu mai avem planuri. În schimb, avem o groază de timp. Deși, filozofic vorbind, timpul nu este al nostru, avem totuși timp.

Până acum cred că contorizam timpul în timpii de reacție sau mișcare. Pe plan personal, calculam cât ne ia să ajungem undeva, la cât trebuia să plecăm ca să fim la timp. Cât timp ne rămâne pentru familie sau lucruri de interes personal, hobby, etc. În business spuneam că e bine să fii la timp întotdeauna. Și mai spuneam că e bine să folosim timpul oportun să facem diferite acțiuni. Timp care se tranșa în timpii necesari implementării diferitelor procese și acțiuni. Ne mai amăgeam din când în când că toate se fac la timpul lor, dar era acea scumpă amăgire. Chiar ne auto-sugeram că trebuie să-i dăm timp timpului. Cea mai simpatică replică a cuiva în acest sens a fost că timpul nu i-a dat nimic înapoi, așa că a ales, cu timpul, să uite. Pentru că timpul, se pare, nu le rezolvă întotdeauna pe toate.

Timpurile pe care le trăim azi ne pun timpul și timpii în altă perspectivă. Constatăm că, uneori, timpurile nu sunt definite exact de timp și timpii de reacție. Ne-am izolat din timp ca să câștigăm timpi, dar timpurile sunt încă neclare. Am face ceva să salvăm business-urile, dar, oricât am vrea niște timpi mai rapizi, parcă timpurile sunt nepotrivite. Iar, deocamdată, tot ce ne rămâne e timp. Vorba marelui Eminescu: “totul ia timp și timpul ia tot”.

Tu ce faci cu timpul tău? Și cât mai contează timpii în influențarea timpurilor? E timpul oare să te gândești?

De-a lungul timpului am descoperit mai multe variante de clasament a friciilor. La început am văzut că cea mai mare era frica de moarte. Apoi au apărut tot felul de speakeri (vorbitori în public, nu neaparat și publicului), motivaționali sau demotivaționali, care îți sugerau că cea mai mare frică a oamenilor este aceea de a vorbi în public (și, bineînțeles, că îți băgau sub nas un curs plătit ca să te învețe cum să o faci. Ah, dar nu te învățau cum e treaba cu frica, ci cum să vorbești. Aia cu frica o rezolvai tot cu un pahar de alcool înainte de a te urca pe scenă).

Înapoi la frici. Eu cred că nouă, românilor, ne e frică cel mai tare că o să murim de foame. De ce spun asta? Simplu: în plină pandemie, sărim pe rafturi și golim tot (nu vreau să vorbesc de hârtia igienică…chiar nu vreau să ajung să cred că suntem un popor de căcăcioși). Panica asta generală ne-a scos în evidență poate cea mai mare caracteristică a noastră ca și popor: frica asta ne arată că acționăm doar pe baza instinctelor primare. Nu contează că pică pe noi planeta, important este să avem în debara de mâncare, să fie pline burțile, să nu murim de foame. “Măcar să murim sătuli…”

Vă aduceți aminte cum ne este implementată faza asta cu “burta plină” de-a lungul vieții? “Papă tot, că o să ai nevastă urâtă”, parcă ne ziceau mămicile ca să ne aburească să mâncăm tot din farfurie. “Mai ai doar o lingură!”, când nu mai puteai să mănânci, dar cineva insista să termini. Ah, era să uit! “Dragostea trece prin stomac”. Asta mi se pare cea mai tare. Nu contează să te iubească, să te înțelegi și multe altele; important este să știe să gătească. Ca să nu zic că unii o transpun în cât de mare e zestrea celuilalt.

Frica asta de a muri de foame nici măcar nu ține de zonele geografice, chiar dacă am descoperit că se mănâncă diferit în zonele țării. Diferit cantitativ și calitativ. Cred că ține mult de gradul nostru de cultură, în general. Nu spun civilizație, că mai e mult până acolo. Și, cumva ciudat, transpunem frica asta în toate activitățiile. În ce facem și cum facem. Gândiți-vă la lista noastră de dorințe aka cumpărături: casă, mașină, haine, etc. Un job mai bun care să ne permită o listă mai lungă sau obiecte mai șmechere pe ea. Suntem în cea mai mare parte ghidați de verbul “a avea”. Să avem, să acaparăm, să deținem. Professional shoppers ghidați de o nevoie primară. Orice piramidă “existențială” ar putea confirma asta. Și nu, nu sunt împotriva faptului de a avea lucruri, de a-ți permite lucruri.

Dar nu e de ajuns. Este doar baza a ceea ce putem fi. Cred sincer că frica asta va rămâne mult timp pe primul loc. Cât burta va fi plină, senzația de bine general va fi prezentă. Și, atunci, cum să schimbi o societate? Cum să înveți oamenii să se ajute reciproc? Să se respecte? Să respecte niște legi de bun simț? Să doneze? Să evolueze? Să stea acasă dacă trebuie pentru binele tuturor? Să stea acasă poate fără să rupă frigiderul al fiecare 5 minute?

Nu trecem de stadiul de “foame” decât atunci când ne prindem că nu numai “burta” contează. Mai există verbe în afară de “a avea”. A fi, a simți, a crede, a iubi, etc. Mai avem și alte zone importante. Suntem și noi, ca și celelalte popoare, destul de înzestrați. Putem începe cu creierul. Putem începe să gândim și să ordonăm lucrurile altfel…poate chiar sistemul de valori și comportamentele. Iar, apoi, cu puțin noroc ajungem și la suflet.

Hai să încercăm! Dacă ne iese, nu vom mai fi “muritori de foame” niciodată!