Iubire…cu apreciere

Este februarie din nou și, da, toată lumea devine brusc îndrăgostită, toată lumea iubește. Sau crede că iubește. Pentru că iubirea, bat-o vina, nu e așa simplă. Iubirea fără apreciere nu e decât o declarație ce dispare la prima adiere de vânt, la primul obstacol ce apare pe drum.

Despre iubire credem toți că știm cum e. Nu prea știm cu aprecierea și de multe ori cădem în capcana de a iubi prea mult, crezând că astfel cei de lângă noi ne văd și ne vor aprecia. Iubirea sănătoasă nu necesită lupta asta după confirmare. Atunci când este iubire reală, confirmările strigă în gura mare. Sunt acolo, sunt prezente, sunt vizibile. Simți aprecierea cum te înfășoară în fiecare privire a celui de lângă tine, în fiecare acțiune, în fiecare strângere în brațe. Simți că cel de lângă tine nu vrea să te piardă și va face de fiecare dată ceva ca să nu se întâmple asta. Iubirea cu apreciere nu este ceva pentru care trebuie să lupți constant. Da, trebuie să o întreții, să ai grijă că o dai înapoi tot timpul și o arăți, să o comunici, dar nu trebuie să lupți pentru ea. Pentru că dacă ajungi să lupți pentru ea, atunci nu e reală și ajungi să nu te mai iubești pe tine și să-ți faci sufletul bucățele.

Dacă nu simți aprecierea, aceea nu e iubire. Nu, nu trebuie să forțezi oamenii să te iubească, să te respecte sau să te vrea. Și nici nu ar trebui să încerci să-i faci să o facă. Trebuie doar să-i alegi pe cei care te aleg pe tine. Pe cei care te văd pe bune și te apreciază…cu totului-tot ce ești tu. Trebuie să te oprești din a încerca să le arăți valoarea ta doar ca să te aleagă, pentru că valoarea ta e a ta, e acolo cu tine, o ai…și nu ți-o va da faptul că vei convinge o persoană să te iubească. Nu, nu e necesar să te uiți constant la ceea ce face cineva ca să găsești semne de iubire; aceea nu e iubirea ta. Când ești iubit și apreciat, iubirea se simte ca iubire și nu trebuie să o scoți cu forța de la cineva. Ea trebuie să fie și, cu siguranță, va fi “loud and clear”.

Vă doresc să simțiți că sunteți apreciați și atunci veți știi că sunteți iubiți. Vă doresc să fiți iubiți cu sufletul, pentru cei care îl mai au și îl și dau, și atunci nu va trebui să căutați aprecierea. Vă doresc să iubiți autentic și să reușiți să trăiți iubirea….această iubire care vine…cu apreciere.

Jan 23

Special

Avem tendința să căutăm perfecțiunea. În tot ceea ce facem, în relațiile noastre și chiar în oamenii pe care îi dorim lângă noi. Și proiectăm niște imagini ale dorințelor noastre: cum ne-ar plăcea să fie lucrurile, cum ne-ar plăcea să fie persoanele. Iar, atunci când nu confirmă imaginea noastră, le aruncăm sau îi dăm deoparte. Dar nu pentru că ei sunt cei ce sunt, ci pentru că nu reușesc să fie imaginea aceea ce ne-am creat-o în mintea noastră.

Perfecțiunea nu există. Și de ce ne-ar păsa de perfecțiune? Luna nu e perfectă deși așa pare într-o noapte când e plină. Luna e plină de cratere. Marea e incredibil de frumoasă, dar e sărată și întunecoasă la adâncime. Cerul e un infinit extraordinar și albastrul lui ne încântă. Dar poate fi și întunecat și noros. Tot ce pare frumos nu este perfect! Nu are cum să fie. Dar este, cu siguranță, special!

Cum ar fi dacă am vedea asta în locul imaginilor pe care le proiectăm? Cum ar fi dacă la lucruri ne-am uita ca speciale și ne-am bucura de fericirea care ne-o aduc așa punctual, chiar dacă nu sunt cele mai faine sau la modă. Cum ar fi să te uiți la persoana de lângă tine, să știi că nu e perfectă și că de multe ori poate te supără, dar totuși să o vezi specială? Să o vezi așa reală cum e? Cum ar fi să nu mai căutăm perfecțiunea și să ne bucurăm totuși de ce avem special în viața noastră? Oare nu ar dispărea luptele și nemulțumirile din viața noastră?

Vă doresc să fiți speciali pentru cineva. Să vă vadă și să știe că sunteți prea importanți pentru ei ca să vă piardă. Să nu trebuiască să vă gândiți niciodată că nu ați fost destul, doar pentru că nu vă vedeau real. Și să vă uitați și voi la voi ca fiind speciali. Și nu din mândrie. Să vă vedeți așa cu inima curată. Pentru că sunteți.

De multe ori uit și eu asta. Dar azi mi-am adus aminte. Și da…și eu sunt special!

Jan 20

Vulnerabili

Recunoaștem sau nu, suntem vulnerabili. Sub maștile perfect puse de macho-guys sau wonder women, poleite frumos de haine la modă și frizuri mega aranjate, barbuțe draguț tunse la linie și manșete la pantaloni, sau selfie-uri cu buzele strânse, mânuțe prin freze ce lasă privirile ispititoare să se vadă…în spatele tuturor acestor lucruri stau niște oameni vulnerabili. Și nu vorbesc acum de simpatica discordanță între ceea ce arătăm în social media și ceea ce trăim cu adevărat. Diferența dintre fericirea debordantă din postările online și depresia ce o vezi pe stradă. Despre asta altă dată.

Suntem vulnerabili. Suntem vulnerabili în fața unor șefi care ne fac o nedreptate. Suntem vulnerabili în fața cheltuielilor ce cresc, în timp ce banii pe care îi câștigăm sunt tot mai puțini. Suntem vulnerabili când ni se pare că toată lumea o duce bine, mai puțin noi, cei care nu ne mai găsim locul. Suntem vulnerabili când ni se întâmplă un necaz și nu găsim soluții. Suntem vulnerabili atunci când persoanele la care țineai cel mai mult te dezamăgesc atât de profund și atât de la țintă.

Vulnerabilitatea doare și de aceea o ascundem. Ne protejăm. O mascăm. Proiectăm o imagine intangibilă ca să ne ferim de posibile dureri. Ne ascundem de alții. Dar, din păcate, ne ascundem și de noi. Și aici greșim! Pentru că nu suntem autentici. Vulnerabilitatea e parte din noi. E latura aceea sensibilă ce ne face umani până la urmă. E singura bucată din noi care vorbește despre altceva din noi, despre noi cei care suntem cu adevărat. Dar, ne e frică să fim vulnerabili, pentru că ne-o putem lua!

A fi vulnerabil e riscant. Și, totuși, e cel mai frumos “cadou” care îl putem face cuiva. Să-i pui în mâna cuiva totul, tot ce înseamnă tu, chiar dacă știi că va fi folosit cândva împotriva ta. Asta înseamnă curaj…asta înseamnă iubire. Într-o lume tot mai falsă, fiți totuși voi, cei reali! Cineva va aprecia asta cândva și va fi vindecarea pentru toate rănile din suflet!

Fiți vulnerabili!

Jan 19

E Ok

Viața ne duce deseori în tot felul de situații. Unele plăcute, altele nu prea plăcute. Și este ușor să spui că totul este ok când viața e frumoasă. Nu la fel este când viața “te lovește”. Atunci când durerea din piept e surdă, când inima se zbate și parcă ar pleca departe…atunci îți trebuie mult curaj să spui că e ok.

E ok când totul e frumos. Pentru că poți zâmbi.

E ok și să nu fii ok. E ok să fii pierdut câteodată. Pentru că atunci viața te provoacă să redescoperi cine ești.

E ok să suferi, pentru că te va face mai puternic.

E ok oricum ar fi…pentru că trăiești și doar așa experimentezi viața.

Din păcate, ne lăsăm prinși în vâltoarea vieții și nu ne gândim la ce ni se întâmplă real decât atunci când suntem jos. Și atunci ne pare așa greu să spunem că e ok, pentru că, de fapt, pe drumul spre acolo jos, am renunțat la noi, la lucrurile mărunte care ne fac fericiți și ne dau sepranța că totul va fi bine.

E ok să fii ok, la fel cum e ok și să nu fii ok din când în când. Dar, cu condiția să nu uiți de tine. Cu condiția să nu mai renunți tot la tine… și de data asta să te alegi pe tine, indiferent de situație.

Pentru că…”nu poți aștepta până viața nu mai e grea ca să te hotărăști să fii fericit”!

Aug 9

“Kalimera, Rică!”

După un an și ceva de pandemie am fost în vacanță. În sfârșit. Ca de obicei, în Grecia. Dar nu despre vacanță vreau să scriu. Vorba unora: când mergi în vacanță cu copiii (mici), mai ai nevoie de o vacanță după vacanță! Acum vreau să vă povestesc despre Rică!

Trebuie să spun din capul locului că Rică este un personaj imaginar și orice asemnănare cu realitatea este pur și simplu întâmplătoare. Rică este român. Românul acela scăpat ca din tun din lanțurile în care îl țineau jobul, politica, fotbalul, viața în general, care urcă în mașina lui cea mai de lux și aterizează la un resort în Grecia. De ăla all inclusive. Așa frumos, cu tricoul și șlăpișorii noi cumpărați de la chinezi, cu nevastă și câți copii a reușit să treacă prin vamă, ca să zic așa.

După cum spuneam, aventura lui Rică începe la vamă. Mândru mare că pleacă în concediu, poate în echipă de câteva mașini, toate conectate prin stație pe 22, Rică e cel mai agitat din rând. Nu are răbdare să stea ca toată lumea la coadă. Forțează, claxonează, nu lasă pe nimeni în față, ba mai rău face și o strategie de intrat în fața prietenilor dacă cumva rândul lor înaintează mai repede. De zici că pleacă marea undeva. Același comportament și la intrarile de taxare pe autostrăzi. Sau la urcarea pe bac, că doar știe el cel mai bine pe unde să o ia să ajungă în vapor, nu marinarii puși acolo pentru a te dirija și a așeza mașinile frumos.

Bun. Trec și cele 12-14 ore de drum și Rică al meu e la resort. Cu puțin noroc, camera de hotel e în regulă (trebuie să spunem că da, îți mai iei și țeapă cu pozele de pe net cand îți faci rezervare). Pasul unu: căratul papornițelor în camera. Rezolvat cu multă transpirație și un prosop atârnat după gât. Pasul doi: marea intrare pe plajă, cu aceleași papornițe pe care parcă le-a dus în cameră. Mai lipsește din brațele lui cățelul și purcelul ca să fie imaginea completa. Pasul trei: agitația pe plajă, strigatul de pe mal și din apă, de parcă toată lumea e curioasă ce face el. Dar fie, în mulțimea de români nu mai contează că a mai apărut unul.

Momentul de grație pentru Rică: servirea mesei. Aia all inclusive. Citez:”pune mă, futu-ți mama mătii, că nu pui de la tine”. Asta în loc de pofta bună! Deși porțile de mâncare sunt mega generoase, lasă să fie. Că doar a luat all inclusive. Normal că mai mult de jumătate din mâncare rămâne în farfurie. Dar e important să fie. Că de sărit rândul sau băgat din nou în față nu mai are rost să vorbim. După masă, Rică se mută pe terasă, pe malul mării, romantic așa cum e el. Cu o doză de bere ieftină în mână, luată de la butic, și cu încă patru gealați lângă el. “Jumătate tu – jumătate eu” la volum maxim pe boxa portabilă. Să știe toți de frăția inelelor din care el și ceilalți burtoși fac parte. Așa, în jurul dozei de bere. Ce contează că și alții sunt în vacanță, ei să se simtă importanți. Iar, ca totul să fie plasat corect în decor, mai sună câte un prieten: kalimera…să se știe că e în Grecia!

Doar de aducere aminte, din periplul lui Rică nu lipsește Duty Free-ul la plecare, pișu pe trotuar că e toaleta prea departe, scandalul la vamă că de ce trebuie să stea în carantină dacă nu are test PCR sau certificat vaccin și așa mai departe. Ah, să nu uităm de mica minciunică cum că nu are țigări cumpărate de la sârbi.

Din păcate Rică e românul mai mult sau mai puțin generic pe care îl exportăm în vacanță în fiecare an. Nu știu dacă avem o problemă cu ADN-ul sau cu bunul simț, dar nu mă mai mir deloc când unii sau alții străini ne privesc cum ne privesc. O fi de la nivelul de educație, de la viața trăită printre șpăgi, de la meritocrația inexistentă pe funcții, de la mândrie, de la așteptări….habar n-am. Dar mi-e clar că Rică suntem încă fiecare dintre noi. Un pic acolo, un pic dincolo. Și se vede a dracului de tare! Dar, vorba aia: ce să faci…n-ai ce să faci! Încerci să te bucuri de vacanță și taci!

“Kalimera, Rică”!

Apr 7

Despre timpul, timpii și timpurile de acum

În marea izolare de acum constatăm că avem timp. Chiar mult timp. Pentru ca el, timpul, se dilată foarte tare atunci când programul zilnic nu mai este brusc așa de încărcat, iar punctele din agendă cam dispar. Mulți dintre noi, poate într-un mod norocos, numărăm ore, minute, chiar secunde.

Ne trezim dimineața și nu mai avem panica aceea că întârziem. Nu mai trebuie să plecăm la timp, nu ne mai așteaptă nimeni la birou, nu mai avem planuri. În schimb, avem o groază de timp. Deși, filozofic vorbind, timpul nu este al nostru, avem totuși timp.

Până acum cred că contorizam timpul în timpii de reacție sau mișcare. Pe plan personal, calculam cât ne ia să ajungem undeva, la cât trebuia să plecăm ca să fim la timp. Cât timp ne rămâne pentru familie sau lucruri de interes personal, hobby, etc. În business spuneam că e bine să fii la timp întotdeauna. Și mai spuneam că e bine să folosim timpul oportun să facem diferite acțiuni. Timp care se tranșa în timpii necesari implementării diferitelor procese și acțiuni. Ne mai amăgeam din când în când că toate se fac la timpul lor, dar era acea scumpă amăgire. Chiar ne auto-sugeram că trebuie să-i dăm timp timpului. Cea mai simpatică replică a cuiva în acest sens a fost că timpul nu i-a dat nimic înapoi, așa că a ales, cu timpul, să uite. Pentru că timpul, se pare, nu le rezolvă întotdeauna pe toate.

Timpurile pe care le trăim azi ne pun timpul și timpii în altă perspectivă. Constatăm că, uneori, timpurile nu sunt definite exact de timp și timpii de reacție. Ne-am izolat din timp ca să câștigăm timpi, dar timpurile sunt încă neclare. Am face ceva să salvăm business-urile, dar, oricât am vrea niște timpi mai rapizi, parcă timpurile sunt nepotrivite. Iar, deocamdată, tot ce ne rămâne e timp. Vorba marelui Eminescu: “totul ia timp și timpul ia tot”.

Tu ce faci cu timpul tău? Și cât mai contează timpii în influențarea timpurilor? E timpul oare să te gândești?

Mar 20

Poporul muritorilor de foame

De-a lungul timpului am descoperit mai multe variante de clasament a friciilor. La început am văzut că cea mai mare era frica de moarte. Apoi au apărut tot felul de speakeri (vorbitori în public, nu neaparat și publicului), motivaționali sau demotivaționali, care îți sugerau că cea mai mare frică a oamenilor este aceea de a vorbi în public (și, bineînțeles, că îți băgau sub nas un curs plătit ca să te învețe cum să o faci. Ah, dar nu te învățau cum e treaba cu frica, ci cum să vorbești. Aia cu frica o rezolvai tot cu un pahar de alcool înainte de a te urca pe scenă).

Înapoi la frici. Eu cred că nouă, românilor, ne e frică cel mai tare că o să murim de foame. De ce spun asta? Simplu: în plină pandemie, sărim pe rafturi și golim tot (nu vreau să vorbesc de hârtia igienică…chiar nu vreau să ajung să cred că suntem un popor de căcăcioși). Panica asta generală ne-a scos în evidență poate cea mai mare caracteristică a noastră ca și popor: frica asta ne arată că acționăm doar pe baza instinctelor primare. Nu contează că pică pe noi planeta, important este să avem în debara de mâncare, să fie pline burțile, să nu murim de foame. “Măcar să murim sătuli…”

Vă aduceți aminte cum ne este implementată faza asta cu “burta plină” de-a lungul vieții? “Papă tot, că o să ai nevastă urâtă”, parcă ne ziceau mămicile ca să ne aburească să mâncăm tot din farfurie. “Mai ai doar o lingură!”, când nu mai puteai să mănânci, dar cineva insista să termini. Ah, era să uit! “Dragostea trece prin stomac”. Asta mi se pare cea mai tare. Nu contează să te iubească, să te înțelegi și multe altele; important este să știe să gătească. Ca să nu zic că unii o transpun în cât de mare e zestrea celuilalt.

Frica asta de a muri de foame nici măcar nu ține de zonele geografice, chiar dacă am descoperit că se mănâncă diferit în zonele țării. Diferit cantitativ și calitativ. Cred că ține mult de gradul nostru de cultură, în general. Nu spun civilizație, că mai e mult până acolo. Și, cumva ciudat, transpunem frica asta în toate activitățiile. În ce facem și cum facem. Gândiți-vă la lista noastră de dorințe aka cumpărături: casă, mașină, haine, etc. Un job mai bun care să ne permită o listă mai lungă sau obiecte mai șmechere pe ea. Suntem în cea mai mare parte ghidați de verbul “a avea”. Să avem, să acaparăm, să deținem. Professional shoppers ghidați de o nevoie primară. Orice piramidă “existențială” ar putea confirma asta. Și nu, nu sunt împotriva faptului de a avea lucruri, de a-ți permite lucruri.

Dar nu e de ajuns. Este doar baza a ceea ce putem fi. Cred sincer că frica asta va rămâne mult timp pe primul loc. Cât burta va fi plină, senzația de bine general va fi prezentă. Și, atunci, cum să schimbi o societate? Cum să înveți oamenii să se ajute reciproc? Să se respecte? Să respecte niște legi de bun simț? Să doneze? Să evolueze? Să stea acasă dacă trebuie pentru binele tuturor? Să stea acasă poate fără să rupă frigiderul al fiecare 5 minute?

Nu trecem de stadiul de “foame” decât atunci când ne prindem că nu numai “burta” contează. Mai există verbe în afară de “a avea”. A fi, a simți, a crede, a iubi, etc. Mai avem și alte zone importante. Suntem și noi, ca și celelalte popoare, destul de înzestrați. Putem începe cu creierul. Putem începe să gândim și să ordonăm lucrurile altfel…poate chiar sistemul de valori și comportamentele. Iar, apoi, cu puțin noroc ajungem și la suflet.

Hai să încercăm! Dacă ne iese, nu vom mai fi “muritori de foame” niciodată!

Jan 29

Ce contează?

Ieri am mai pierdut un prieten. Deja devine ușor enervantă treaba asta. Am pierdut cam mulți…sau poate am îmbătrânit și asta vine acum normal. Dar, pe de altă parte, îmi este clar că este un fapt de viață. Death and taxes, spun americanii. Poate de taxe mai scăpăm, dar Tanti asta în Negru nu ne iartă. Poate nu e nici măcar o tanti. Unii spun că e un el… Îngerul Morții.

Dar nu despre asta vroiam să scriu. Atunci când pierdem pe cineva drag, suntem expuși din nou la o analiză interioară. Ne gândim cumva automat la ceea ce înseamnă viața, care este scopul ei, de ce o trăim, dacă o trăim sau doar existăm, la ce ne face fericiți, la ceea ce contează pentru noi. Chiar așa, ce contează?

Avem perioade în viață când spunem că contează să fim deștepți ca să avem un viitor mai bun. Și băgăm în noi scoală, cursuri extra, participăm la seminarii, colecționăm diplome. Doar ni se spune că toată viața învățăm, nu? Chiar contează asta?

Apoi spunem că contează să facem carieră, să avem un job super bun. Să facem bani. Că doar nu ne-am bătucit fundurile pe scaunele școlii degeaba. Și ne ducem și ne dăm viața într-un job care ne stoarce de tot ce avem. Fie, e adevărat, crește numărul de carduri în portofel, arătăm mai bine, devenim mai interesanți și mai importanți. Viața e mai roz. Chiar contează asta?

Urmăm cursul vieții și spunem că contează să avem o familie. Să fim împliniți și pe plan personal. Și o facem. Crește familia, facem case, ne luăm mașini, ducem copiii la școli bune, facem credite pentru tot felul de lucruri. Poate cu puțin noroc petrecem și timp cu ei, atunci când nu suntem din nou la acel job care produce acei bani pentru care am învățat atâta timp. Evoluăm și spunem că e bine, că lăsăm ceva în urmă. Chiar contează asta?

Într-un oareșcare final ne întâlnim cu Ea sau El. Negrul acesta adânc…care ne ia și ne duce cine știe unde. Gata. Întuneric. S-a terminat. Ne place sau nu, vrem sau nu vrem…e gata. Ce mai contează, spunem noi, că oricum nu mai suntem aici să vedem, să simțim ceva. Păi atunci, ce contează cu adevărat în viața asta? Pentru ce trăim? Ce contează cu adevărat pentru noi?

Ne gândim prea rar la asta. Mai dispare cineva drag ca să ne amintească. Când ne deschidem mintea să ne uităm și în alt mod la viață…să mergem înăuntru spre noi? Spre centru…acolo în inimă…sau, mai adânc, în suflet? Oare asta contează?

Apr 25

Sărbătorile “Fie ca…”

Vine Paștele. Și iarăși primim mesaje de sărbători. Fie ca…

E foarte interesant să dai un search pe net și să cauți mesaje faine de sărbători. De-a lungul anilor s-au făcut tot felul de update-uri. La un moment dat era și un curent contra mesajelor de tipul “fie ca…”. Și atunci am început să inventăm mesaje noi.

Creștinii tradiționali le-au păstrat pe cele…tradiționale. Și au dreptate. Dacă Învierea nu exista, toată povestea nu avea rost. Speranța nu intra în discuție fără Înviere.

Cei care nu vor să pară prea creștini – așa mai politically correct, cum zic ei – au inventat mesaje cu Iepurașul. Și dau cu ouă roșii, coșul plin și toate cele. E bine și așa.

Mai este și categoria “între”. Nu vor nici tradițional și nici prea fără bucata religioasă. Și atunci soluția este cea de feeling. Vorbesc despre bucurie, liniște, pace…sentimente frumoase.

De mesajele primite de la politicieni (anunț la ziar, postare pe social media, sau felicitarea aia generică pusă în poștă, total impersonală, dar “semnată” chipurile) nu vreau să vorbesc. Că oricum își aduc aminte de oameni doar de sărbători. Și nu pentru că le-ar păsa, ci pentru că dă bine.

Important este că toate tipurile de mesaje se încheie cu fericire. Paște fericit! Sau, nu cu mult timp în urmă, Crăciun fericit! Ne dorim să fim fericiți în aceste momente de sărbătoare. Că vine fericirea de la o masă bogată cu familia, de la zilele libere, de la cadourile din coș sau de sub brad…nu mai contează.

Bun! Ne urăm, ne cadorisim, păpăm mult și bun. Și asta e tot? Formulări frumoase (pe alese), hăinuțe frumoase, lumănări, niște pască, puțin show off și gata? Dacă e așa, sigur avem sărbători “Fie ca…”.

Poate ar trebui să facem puțin update și la fond, la semnificația lor pentru fiecare personal… la suflețel dacă vreți. Avem fiecare o luminiță a noastră. Iar sărbătorile astea sunt un prilej să ne amintim că nu e doar important să o păstrăm într-o candelă care mai de care mai frumoasă, ci să o și folosim. Să o ținem aprinsă. Pentru noi înșine, poate pentru alții…după cum îi este scris fiecăruia. Sunt convins că Moșul sau Iepurașul s-ar bucura mai tare așa.

Cu o mică luminiță în suflet, vă doresc să aveți un Paște fericit, dar și un…Paște conștient!

Sep 21

Putem accepta sa acceptam?

Traim zilele astea o lupta surda intre oameni. O lupta pe lucruri, pe idei, pe viata. Tot ce facem pare o lupta de a arata ca dreptatea e la noi, ca noi suntem mai “destepti” decat ceilalti, ca detinem “adevarul” suprem. Si ne batem in idei, postari care mai de care, manipulari, lobby, tot ce gasim la indemana. Motivul? Noi stim mai bine. Dar stim noi oare cel mai bine? Si daca chiar am sti, cui ii ajuta in realitate? Altora sau ego-ului nostru?

Unul din cele mai faine lucruri existente pe lumea asta e diversitatea. Mare noroc ca Tata Mare sau Mama Natura, ziceti-i cum vreti, nu ne-a facut pe toti la fel. Ne-am fi plictisit instant. Oricat de misto ne-am uita la noi, sigur ne place sa vedem ceva la fel de misto si langa noi. Si asta este o chestie esentiala pe care tindem sa o ignoram foarte usor. Suntem diferiti, deci gandim diferit, facem lucruri diferit…by default! Si daca Viata zice ca asa suntem, de ce oare vrem noi sa ii convingem pe altii ca noi suntem ce trebuie ei sa fie? De ce trebuie sa fim noi oglinda la care trebuie ei sa se uite?

Un alt lucru fain este liberul arbitru. Pe scurt, fiecare decide care e dreptatea, adevarul, sensul, idea, persoana lui. Ce treaba avem noi sa le spunem ca stim mai bine pentru ei? Si o mai bagam si pe aia ca o facem pentru ei, ca ii iubim, ca le aratam cum e bine, ca e spre binele lor. Pe bune? In toata diversitatea asta, credeti-ma, toti au primit un creier! Toti pot gandi liberi pentru ei. Suntem diferiti, dar suntem inzestrati cu aceleasi “unelte” in spatele ochilor. Hai sa le folosim pe ale noastre! Sunt mai bune decat acelea luate de imprumut.

Lupta asta continua si va continua la nesfarsit daca nu cautam “pacea”. Iar pacea o aduce acceptarea. Acceptarea oamenilor de langa noi, asa cum sunt ei. Acceptarea tuturor lucrurilor asa cum sunt, a tot ce se intampla in jurul nostru, cu rostul lor definit de Viata by default. Lupta de a le combate nu face decat sa ne creasca ego-ul. Iar ego-ul calca exact peste diversitate si liber arbitru. El creste in masura in care impune vointa, gandirea cuiva asupra altcuiva si asupreste liberul sau arbitru. Lupta asta nu e afara. Nu e cu nimeni. Lupta asta, de fapt, e cu noi insine. E in interior. Afara e doar reflexia unui interior. Reflexia unui ego pe care putem sa il crestem sau putem sa il lasam deoparte, sa-l ignoram.

Dragii mei crescatori profesionisti de ego (si aici ma includ si pe mine), putem oare accepta diversitatea si liberul arbitru? Putem accepta sa acceptam? Putem macar oare sa incercam? Vorba cuiva…macar 24 de ore? Viata ne va fi recunoscatoare si, cu siguranta, mult mai frumoasa.