A fost odata ca niciodata, ca, de n-ar fi, nu s-ar povesti…..a fost un eveniment. Ba nu! Gresesc! A fost un telefon de un eveniment. Apoi a fost o intelegere verbala cu un final pozitiv. Au mai fost si niste acte (factura si doua exemplare de contract) aruncate in graba, prin birou … asa, ca la o buna colaborare dintre un furnizor si un client vechi. Si a fost si un eveniment. Eveniment care s-a incheiat bine … numai ca s-a incheiat acum doua luni si jumatate.
Totul bine si frumos. Ba, mai frumos, banii au venit si ei in timpul agreat. In schimb nu a venit si exemplarul meu de contract … Mare branza! Cam asa am zis la vreo doua saptamani dupa eveniment. Mai dam un telefon de reminder si se rezolva, ca e doar o chestie de procedura. Sigur e uitat pe undeva pe vreun birou. Iar “Fat-Frumos” are intotdeauna o solutie.
“Se rezolva. N-am avut timp. Stii si tu cum e”, imi spune celalalt personaj din poveste – “Ursitoare de birou” , cu vocea ei suava de mare manager de mijloc (a se intelege middle management). Stiu cum e si mai astept vreo doua saptamani, dupa care iarasi tzrrrrrr. “Nu are cine sa-l semneze. Nu a venit seful pe la birou”, vine replica. O fi si “Imparatul” in concediu, om ocupat … intelegem – cum sa nu – mai ales ca e un om fain. Si mai astept vreo doua saptamani.
Degeaba! Contractul inca lipseste din dosar si ma gandesc la ce am facut gresit. Ma apuca dorul de proceduri, si dau cu intrebarea pe mail. Ca sa fie si scris … ca poate il vede si isi aduce aminte.
Nimic! “Vraja” nu functioneaza. Ne intoarcem la telefon. Tzrrrr. Pauza. Nu raspunde. O fi in sedinta. Incerc dupa o ora. Tzrrrr. “Nu il am. Dar de ce esti asa stresat? Ca doar ti-au intrat banii…” Si iarasi pauza. O pauza de nu stiam nici ce sa mai zic … nici ce sa mai gandesc. Iar eu, tot fara “printesa”! Pardon, fara contract!
Dupa alte zile, fac o vizita pe la birou. Adica imi fac de treaba pe acolo, ca poate agat si copia mea de contract. “Nu stiu ce s-a intamplat cu el. Nu mi-l mai trimiti o data pe mail?” Pai daca vine de la angajatul anului, ma supun! Ca doar eroul trebuie sa treaca prin multe probe pana la izbanda. Si mai dau un mail cu obiectul atasat si cu stegulet rosu de mare importanta.
“Nu te-am vazut niciodata asa stresat. Nu inteleg ce se intampla…de ce agiti asa tare?”. Replica dupa replica … iar eu inghit galusca si ma stradui sa nu dau drumul la nimic, ca doar e client. Incerc in zadar sa explic ca pe factura e scris “prestari servicii conform contract nr.xx din data xx”, iar fara a avea fizic un exemplar e ca nu-i. Nu ne intelegem si o las si eu asa.
Basmul ar trebui sa aiba si o morala, ca oricare basm. Asta n-are. Nu cred ca are rost. Atata timp cat ai un job caldut, ce rost are sa “intelegi” ceva. Iar noi, “fetii” astia ceilalti, care ne croim singuri drumul si ne agitam “intr-un an cat altii in sapte”, ramanem cu bucuria ca se va termina, cumva, cu bine.
“Si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Din cand in cand mai tatonez terenul, ca poate se intampla ceva si in povestea asta. Si chiar sper sa nu ma apuce batranetile, pana reusesc sa salvez “printesa”.