Mergeam cu masina spre scoala si baietelul meu, Jesse, imi spune ca abia asteapta sa vina Craciunul. Eu l-am intrebat de ce. “Pentru ca vreau sa ma joc cu zapada si vreau sa-mi vad cadourile”, mi-a raspuns dragul de el. Ce frumos suna asta din gurita unui copil cu inima pura si sufletul cald. Ce multa bucurie poate transmite un copil atunci cand nu este inca afectat de norme si cutume ale societatii, de comericalizarea sarbatorilor si vartejul vietii zilnice.

M-a pus pe ganduri jovialitatea lui. Mi-am dat seama ca am uitat cand a fost ultimul Craciun pentru care sa ma bucur, cu adevarat, ca un copil. Cand am renuntat sa mai cred in Mos Craciun si cand a devenit sarbatoarea asta o planificare a unor zile petrecute cumva si o lista de cadouri care trebuie cumparate. E adevarat, ne plac sarbatorile pentru ca suntem impreuna cu familia, pentru ca ne facem cadouri, pentru ca e mai liniste. Si e frumos asa.  Dar parca nu mai e acelasi sentiment.

Mi-e dor de copilul din mine. Mi-e dor ca sufletul meu, batran si uneori departe de mine, sa se bucure ca atunci cand eram mic si lumea era a mea. Cand renii trageau sania in zbor si Mosul cobora pe horn cu sacul lui plin de jucarii. Cand asteptam cu nerabdare sa vina si la mine si sa ii spun o poezie pentru a vedea ce mi-a adus. Cand credeam in magia sarbatorilor.

Vreau de acest Craciun sa fiu fericit. Vreau sa simt magie, bucurie si speranta. Vreau sa rada sufletul in mine. Vreau un Craciun de copil!