Adeseori vedem in viata lucruri mari. Vedem oameni mari si fapte mari. Prin prisma meseriei, am ocazia sa am pe scena nume mari. Si este intotdeauna o experienta unica si interesanta.

Dar ce ne face mari? Cine ne da calificativul acesta de “mare”? De ce dorim toti sa fim “mari”?

Cred ca, de cele mai multe ori, cautam recunoastere. Esti mare atunci cand ceilalti vorbesc despre tine, cand se uita in sus catre tine. Esti mare cand lasi ceva semnificativ in urma ta, ceva cu care oamenii se pot identifica sau chiar urma.

Din nefericire, multi “mari” nu sunt chiar asa de mari. Ceea ce spun nu se regaseste in modul lor de viata. Filosofia lor nu aduce si fondul aferent, ci doar forma. Tin minte ca, mergand pe la biserica, invatam acolo despre a fi mare. Era un cantec frumos care spunea asa: “fa-ma mic o Doamne mare”. Interesant zic eu, cand ma gandesc ca “secretul” e chiar aici: nu e necesar sa incercam sa fim mari, ci sa incercam sa fim – contrar – mici. Faptele noastre vorbesc de la sine, nu au nevoie de suport pr-istic de “auto-marire”.

La evenimente, stau in regie si de foarte putine ori primesc public un “multumesc”. Ma gandesc ca “marii” scenei sunt la fel de mari pe cat ii ajutam noi sa fie: cu lumini corecte, cu sunet bun, cu regie buna. Fara butoanele corect manevrate ei sunt…(ni)MIC. Nu ii vede si nu ii aude nimeni.

Pe scena vietii e la fel. Marii sunt pe sticla, traiesc langa noi, ajutati sau neajutati de nimeni. Dar sunt si multi “mici” care, daca ajungem sa-i cunoastem, sunt mai draguti, mai profunzi si mai “sus” decat multi mari.

Cautam recunoastere? Vrem apreciere? Vrem sa ajungem acolo sus? Poate trebuie sa ne uitam in directia opusa. Poate, daca ne-am dori sa fim mici, vom ajunge mai repede… mari!