Onoarea si oamenii de onoare. Un subiect fain. Pentru ca onoarea nu e de ici de colo. DEX-ul spune ca de onoare inseamna a fi “demn de incredere, cinstit si onest”. Mie personal imi ajunge. Daca gasesti aceste atribute la o persoana…e de tinut.

Spuneam candva ca Divinitatea m-a binecuvantat cu doi tati. Asa a fost sa fie la mine. Unul nu mai e, dar prin 1999 a primit titlul de “Cetatean de onoare” al Municipiului Timisoara pentru activitatea lui in sfera jurnalismului. Si a fost o mica “povara” treaba asta. Adica esti mandru de ceea ce este tatal tau, dar si responsabilitatea de a fi copilul lui nu e mica. Comparatiile sunt facute de catre altii si de vrei si de nu vrei. Dar am trait cu asta destul de bine si am putut sa ma si mandresc.

Astazi, celalalt tata al meu a primit titlul de “Cetatean de onoare” al Municipiului Timisoara pentru merite deosebite ca luptator in Revolutia din 1989. Felicitari, tata! Meriti asta. Chiar daca s-a intamplat dupa 26 de ani. Pentru ca stiu ca ai fost acolo, pentru ca stiu ca ai luptat si ai facut-o crezand intr-o lume mai buna, inclusiv pentru mine. Esti de incredere, onest si cinstit. Nu esti un cetatean de onoare, esti un om de onoare. Sunt mandru de tine!

Acum raman cu o problema. Din cate ca reusesti intr-o viata sa ai doi tati si ambii sa fie numiti cetateni de onoare ai orasului in care traiesti? Mandru sunt, ca banateanul, dar cu presiunea ce ma fac? “Nici o persoana nu a fost onorata pentru ceea ce a primit. Onoarea a fost primita pentru ceea ce a dat”, spunea Calvin Coolidge.Nu stiu daca vreodata eu voi ajunge sa primesc vreun titlu din acesta, dar, cu siguranta, voi incerca sa dau mai mult decat primesc, sa dau cu toata inima si cu toata dragostea. Voi incerca sa fiu macar…un om de onoare.