Adeseori vedem in viata lucruri mari. Vedem oameni mari si fapte mari. Prin prisma meseriei, am ocazia sa am pe scena nume mari. Si este intotdeauna o experienta unica si interesanta.

Dar ce ne face mari? Cine ne da calificativul acesta de “mare”? De ce dorim toti sa fim “mari”?

Cred ca, de cele mai multe ori, cautam recunoastere. Esti mare atunci cand ceilalti vorbesc despre tine, cand se uita in sus catre tine. Esti mare cand lasi ceva semnificativ in urma ta, ceva cu care oamenii se pot identifica sau chiar urma.

Din nefericire, multi “mari” nu sunt chiar asa de mari. Ceea ce spun nu se regaseste in modul lor de viata. Filosofia lor nu aduce si fondul aferent, ci doar forma. Tin minte ca, mergand pe la biserica, invatam acolo despre a fi mare. Era un cantec frumos care spunea asa: “fa-ma mic o Doamne mare”. Interesant zic eu, cand ma gandesc ca “secretul” e chiar aici: nu e necesar sa incercam sa fim mari, ci sa incercam sa fim – contrar – mici. Faptele noastre vorbesc de la sine, nu au nevoie de suport pr-istic de “auto-marire”.

La evenimente, stau in regie si de foarte putine ori primesc public un “multumesc”. Ma gandesc ca “marii” scenei sunt la fel de mari pe cat ii ajutam noi sa fie: cu lumini corecte, cu sunet bun, cu regie buna. Fara butoanele corect manevrate ei sunt…(ni)MIC. Nu ii vede si nu ii aude nimeni.

Pe scena vietii e la fel. Marii sunt pe sticla, traiesc langa noi, ajutati sau neajutati de nimeni. Dar sunt si multi “mici” care, daca ajungem sa-i cunoastem, sunt mai draguti, mai profunzi si mai “sus” decat multi mari.

Cautam recunoastere? Vrem apreciere? Vrem sa ajungem acolo sus? Poate trebuie sa ne uitam in directia opusa. Poate, daca ne-am dori sa fim mici, vom ajunge mai repede… mari!

Mi-am schimbat buletinul. Urmeaza, natural, permisul de conducere. Asta ca sa nu iau amenda pentru ca am adrese diferite in cele doua acte extrem de valoroase pentru existenta mea. De parca, la volan fiind, conteaza unde locuiesc. Ca doar tin masina in dormitor, nu?

In fine…din pacate, experienta nu a fost asa frumoasa ca si in cazul buletinului. Ajuns la ghiseu, in fata unei domnisoare “dragute”, constat cu tristete ca trebuie sa urlu literalmente ca sa obtin o informatie. “Este scris pe usa”, imi spune personajul. Nefiind nimeni la rand, o rog sa-mi explice ea. Bineinteles, nu are chef. Ii spun ca e un serviciu public, ca isi ia un salariu si ca ar fi frumos sa fie mai serviabila. Raspuns: “nu e treaba ta sa comentezi…poate nu stii sa citesti!”. Va dati seama ce mi-a venit pe gura… in gura mare!

Si uite cum ma trezesc urland. Oare de ce nu functioneaza lucrurile normale normal? Oare de ce e greu sa dai o informatie? Oare de ce nu stim sa zambim si, totusi, sa ne facem treaba pentru care suntem platiti? Oare…cine te-a f….t domnisoara, de ai luat postul?

E mare pacat ca multe lucruri se “rezolva” la noi in tara doar daca te revolti…daca reusesti sa urli mai tare ca si ei. Poate nu toti ne dorim sa fim asa. Poate vrem sa ramanem noi. Poate totusi ne dorim “o tara ca afara”…nu o tara de urlatori!

Aseara, piticul nostru ne-a oferit unul dintre cele mai emotionante momente de pana acum. Fiind foarte indragostit de Alba ca Zapada si cei sapte pitici, i-am decorat spatiul de langa patul lui cu figurinele lor. Foarte frumoase….stil Walt Disney.

Mult mai frumoasa a fost reactia lui. S-a super emotionat ca piticii au venit in vizita…pareau foarte reali pentru el, a fost timid, a zambit…s-a bucurat!

Ma gandesc ca si noi, copii fiind, am avut tot felul de personaje de care ne placea, cu care ne identificam. Stiu sigur ca imi placea de Tonto, indianul din Legenda Calaretului Singuratic. Tot timpul alegeam, jucandu-ne de-a cowboy-i si indienii, sa fiu indian. Apoi, dupa cate un film cu Bruce Lee, mergeam foarte increzator pe strada si imi imaginam ca pot sa bat pe toata lumea. Si eram bucuros sa fiu in lumea mea.

Mari fiind, am cam uitat cum sta treaba. Ne imaginam ce bine ar fi sa fim Bill Gates, sa avem foarte multi bani; sa castigam la Loto; sa fim Brad Pitt sau Angelina Jolie; sa fim faimosi sau recunoscuti de catre altii; sa fim la moda; sa fim independenti. Chiar mergem la cursuri in care invatam sa credem in potentialul nostru si sa-l atingem… dar nu ne mai bucuram.

Cred ca putem, pur si simplu, sa fim noi. Noi cei de acum…fara a copia “modele” sau tipare. Asa cum suntem fiecare, unici in felul nostru: cu sarmul nostru, cu obiceiurile noastre particulare, cu ceea ce ne place si ceea ce ne displace. Poate si independenta, pana la urma, nu sta in a avea, ci in a ne simti bine noi cu noi.

Poate asa ne vom bucura din nou…ca niste pitici.

Multi dintre noi conducem masina in fiecare zi. La volan avem zile bune si rele. Unele zile sunt insorite, muzica din masina este pe gustul nostru…pofta de viata apare si condusul masinii devine o placere. Altadata suntem agitati, ne enerveaza traficul aglomerat, ne supara cate un sofer neatent, mai neinspirat sau, contrar, cu prea mult tupeu.

Mersul pe drum cu prioritate iti da un sentiment de putere. Lumea e a ta, toti se opresc, iar tu treci prin fata lor ca un adevarat “rege al asfaltului”.

Azi am cedat prioritatea pe “drumul cu cea mai mare prioritate”. Am lasat cativa oameni sa treaca in fata mea. Am primit cate o mana ridicata de “multumesc”, cate o sclipire a becurilor de avarie…am primit un zambet. A fost un sentiment placut. Un sentiment mai placut ca am putut “ajuta” intr-un fel, decat sentimentul pe care mi-l da prioritatea mea.

La fel e si in viata. Cateodata e mai placut sa ajuti decat sa crezi ca esti cel mai important sau ca ceilalti trebuie sa cedeze in fata ta. Poate unii sunt mai “grabiti” intr-un anumit moment al vietii lor. Poate chiar nu e important sa ajungem noi primii intotdeauna.

“E mai placut sa dai decat sa primesti”. E un principiu simplu gasit in Carte. E un principiu relativ simplu de aplicat…la orice colt de strada. Poate asa viata noastra va fi mai frumoasa, mai implinita…poate cu mai multe zambete! Chiar pe prioritate!

Azi e mare tam-tam pe tema asteroidului ce va trece “razant” pe langa minunata noastra Terra. Se fac calcule serioase, instalam telescoape sa urmarim fenomenul. Mai dragut, glumim si spunem ca ne imbatam deseara, macar sa ne “prinda” veseli.

Totusi, o replica mi-a ramas in minte si m-a pus putin pe ganduri: “mai bine ne distruge asteroidul, decat sa ne distrugem noi intre noi”. Foarte profund zic eu.

Cine are puterea de distrugere mai mare? 3600 de bombe atomice, valoarea impactului potential al acestui asteroid astazi, sau viata noastra de zi cu zi, putin cate putin, pe termen indelungat.

E bine ca mai trece, din cand in cand, cate un asteroid. E bine ca Bruce Willis n-a murit inca si ne mai poate salva (glumind visavis de filmul Armaghedon). Dar am invatat ceva semnificativ din toata povestea asta?

Asteroidul ne-a facut astazi sa ne spunem “te iubesc” mai mult. Ne-a facut sa ne dorim sa fim deseara cu cei apropiati: familie, prieteni. Ne-a facut mai umani.

Noi ce facem pentru noi?

Toata presa vorbeste de ziua Presedintelui.  Facebook-ul este plin de urari de “bine” la adresa actualului. Mi-ar veni si mie sa spun cate ceva pe tema asta…

Cred insa ca ne inselam putin. Ziua Presedintelui nu este azi. Ziua unui om poate este. Ziua Presedintelui este atunci cand mergem si punem stampila pe cel care il dorim in aceasta functie.

Degeaba ne “plangem” acum. Degeaba ii uram toate cele. Le merita cu siguranta pe deplin. Si nu doar actualul. Toti cei care i-am avut pana acum.

Daca ne uitam putin la prerogativele presedintelui (wikipedia le are postate), ne dam seama ca ne-am luat teapa. Functia de prezentare a fost indeplinita cu succes prin replici de genul “mai animalule” sau prin fapte de genul palmuit copii; functia de garant al independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii a fost indeplinita prin rezolvarea problemelor cu ajutorul minerilor; functia de veghere la respectarea Constitutiei s-a indeplinit prin incercarea de nenumarate ori de a o schimba; iar functia de mediere a fost indeplinita prin miscari de PR si influentare a opiniei publice.

Le doresc la toti presedintii sanatate. Multi ani nu le-as ura. 5 ani sunt destui. Le-as mai dori sa nu uite totusi sa fie Presedinti! Si nu doar de Ziua lor!

Citesc de doua zile in presa despre un pilot polonez care a reusit sa puna la sol un avion in Varsovia, fara tren de aterizare (pe burta) si, astfel, sa salveze 230 de vieti. Am avut si noi un caz similar la Timisoara. Bravo lui. Tadeusz Wrona este un erou.

Termenul acesta de erou insa ma pune pe ganduri. Ma gandesc la tarisoara noastra draga si la vorba aia pur romaneasca “iti trebuie curaj sa”…cine sunt eroi la noi? Cred ca noi toti la un loc suntem eroi ca traim aici. Ne trebuie mult curaj sa pilotam, fara tren de aterizare, pe pista asta alunecoasa pe care ne-o ofera aeroportul Romania.

Desigur, urmam procedurile. Facem ceea ce trebuie…platim taxe, urmam marcajele, iar, atunci cand se termina “combustibilul”, impingem masinaria de la spate…. Ne incapatanam sa nu decolam spre locatii mai insorite. Ignoram si ceata care s-a asternut peste noi.

In schimb, am crezut ca, acolo “jos”,  cineva a pregatit pista pentru noi. Din pacate nu e chiar asa. Asfaltul pistei este plin de gropi…cu roti sau fara roti, tot ne zguduie si nu stim daca cineva e gata sa intervina. Parasute de salvare nu mai prea sunt…sau nu destule…pentru ca s-au furat.  “Jos”-ul este “Sus”…iar celor de sus nu le mai pasa. Ei zboara cu alt tip de avion, fara aprobarea turnului de control.

E un act de mare curaj, cred eu. Sa stam in carlinga vietii noastre cotidiene, sa incercam sa intelegem ce ne arata toate aparatele si sa mentinem linia de plutire. Sa vedem tot timpul orizontul.

Bravo noua! Chiar suntem adevarati eroi!

Va doresc calatorie placuta, fara multe turbulente!