Nu m-am priceput niciodata la matematica foarte tare. Cred ca eram bunicel, asa de trecut clasa, sau – fie – mai bun in perioada “treptei intai”, pentru cei care mai stiu ce era chestia asta, pentru ca au bagat ai mei ceva meditatii in mine. Niste timp petrecut ca sa pot trece un anumit moment din timp pentru a putea fi mai fericit ulterior. Pentru a avea o viata mai buna…mai fericita.

Acum cateva zile am avut o zi mai lunga. Stiti voi, o zi din aceea de spunem ca am vrea sa aiba mai multe ore. O zi in care spunem ca nu ne mai ajunge timpul. O zi ce m-a pus putin pe ganduri. Daca este sa filosofam, spunem ca timpul nu il putem controla pentru ca nu il putem detine. Nu e la noi. De avem noroc sa ne fie mult, atunci e bine. Totul tine de tanti cu foarfeca in mana de langa firul intins al fusului vietii. Daca este sa fim realisti, timpul ne este limitat. Ni-l umple serviciul, problemele cotidiene, ca sa ne dam cu lemnul in limbaj, somnul si ce mai reusim sa facem pe langa. Si atunci, care e formula perfecta prin care punem egal intre viata si fericire, avand cu noi coordonata timp?

Hai sa simulez ziua aceea in formula matematica de baza, ca atata matematica pricep. Mie personal imi ia cam o ora sa fac ochi, cafea, curatat dintisori si plecat spre lucru. Aproximativ alta ora imi ia drumul, lasat copil la scoala si ajuns la birou. Acum, munca asta “corporatista” imi ia intre noua si zece ore. Ca e lunch sau nu inclus, tot acolo da media. Si asa ajung la un subtotal de doisprezece ore. Si ca sa nu intru deja in panica, bag aici si drumul inapoi acasa, cu copil returnat cu tot. Sau nu, ca pe drum ne mai oprim la niste cumparaturi musai-necesare. In fine, cu ajuns acasa, despachetat, schimbat pentru joaca, hranit catel, purcel – scuzati – catel, pisica….mai adaug o ora. Deci subtotal doi: treisprezece. De ghinion cifra, am spune. Pai da, ca, mai adaug macar un sapte ore de somn, ca sa ramanem oarescum sanatosi, si am egalizat deja cu douazeci. Si pentru ca nu am invatat numai adunari, mai scad cu ziua intreaga si imi da un minus patru. Adica, viata s-ar rezuma la patru ore pe zi in care pot sa fiu de-a dreptul fericit si sa ma bucur de ea. Ca altfel, ele raman cu minus (si asa sunt la jumatate din orele de lucru…ca am invatat si impartiri). De weekend nu vreau sa vorbesc, pentru ca, oricat m-as amagi ca sunt doua zile libere, ele nu sunt libere niciodata. Doamna curatenie, echipa de cumparaturi saptamanale, domnul bucatarit, nenea aspirat si alte personaje din astea mancatoare de timp “se inmultesc” la noi in vizita si ziua trece. Iar un film vazut seara la televizor nu face balanta la zero, dar e binevenit. Iar la timpul de “lins” androidul si media sociala nici nu vreau sa ma gandesc…ca imi ia prea mult timp.

Deci, ce facem cu patru ore pe zi ca sa simtim ca suntem de-a dreptul fericiti? Nu am formula. Nu o gasesc. Dar mie mi-e clar ca trebuie sa folosesc acele patru ore cat mai bine posibil. Adica sa fiu prezent langa cei dragi mie, facand lucruri care imi aduc bucurie, chiar daca asta inseamna intr-o zi din aia faina doar timp de o cina frumoasa si calma in familie, si traind momentele cu adevarat. Ca nu-s asa multe.

Stau la o cafea si astept sa treaca timpul sa merg sa il iau pe Jesse de la scoala. Stau si postez un anunt de vanzare pe diferite grupuri de pe Facebook. La un moment dat ridic ochii. Vad zece mese ocupate in cafenea. Ma uit putin la oameni si vad realitatea trista a vietii. O realitate pe care nu o mai constientizam. La o masa, patru oameni cu cafeaua in fata si cu ochii in telefoane. La alta masa, doi oameni din care unul vorbeste iar celalalt asculta uitandu-se in telefon. La alta masa, un tip priveste in gol, dupa care ridica telefonul si se pierde in lumea virtuala. Alta masa, o tableta si o apa. Toti conectati la un gadget, mai putin la oamenii cu care stau la masa.

Traim o vreme pe care ne-am dorit-o si am creat-o ca atare. Ne-am dorit tehnologie, viteza, conectivitate. Dar am uitat sa traim in realitate. Sa traim adevarat. Fara wi-fi, date, mailuri, remindere. Doar in prezent, bucurandu-ne de moment. De intalnirea de la cafea, de joaca in parc cu copiii, de un film vazut in liniste cu familia, de cina cu povesti despre ziua ce a trecut.

Si eu sunt tehnologizat pana peste cap. Si eu sunt cu ochii in telefon foarte des. Mai des se pare decat sunt cu urechea. De parca am uitat ca l-am luat sa pot vorbi cu oamenii. E adevarat, ma ajuta de multe ori. Pentru ca e rapid, pentru ca distantele nu se mai pun. Pentru ca rezolv multe folosindu-l. Numai ca, si eu, ma trezesc traind prea mult in ecran si nu in realitate. Azi nici macar nu am vazut cerul. Am si uitat sa ma uit ca vine primavara si ca unii copaci sunt spectaculos de frumosi. Si poate peste o saptamana nu mai sunt asa.

Cred ca e timpul sa mai pun telefonul in buzunar. Sa ma mai deconectez ca sa ma pot reconecta cu viata mea. Cu ceea ce are valoare cu adevarat. Sa o traiesc putin mai nevirtual. Pentru ca momentele trec, viata trece si, la final, raman cu telefonul. Si, vorba aia, nu prea imi tine de cald. Nu imi zambeste si nici nu se bucura ca ma vede. Imi spune doar ca ii moare bateria.

Tu cata baterie mai ai la viata ta? Deconecteaza-te! Macar din cand in cand. Si reconecteaza-te! Viata e mai frumoasa in afara ecranului.

Te iubesc! Suntem in “saptamana dragostei” si auzim aceste doua cuvinte tot mai mult. Punctul culminant va fi de Valentine’s Day, aka Ziua Indragostitilor. Si e frumos. Desi importata, e totusi o sarbatoare faina. Pentru ca e frumos sa vezi oameni indragostiti, zambete, flori…fericire. Nu vreau sa ridic aceasta zi in stele, dar nici nu vreau sa o minimalizez. E o sarbatoare care, intr-un fel, ne trage de urechi si ne spune ca langa noi este o persoana draga care merita atentie. Si ce bine ar fi sa ne traga de urechi in fiecare zi. Pentru ca acea persoana merita iubire si atentie zi de zi, nu doar in 14 februarie.

Te iubesc este un mesaj puternic, daca vine din inima. Un mesaj care inseamna pana la urma totul. Si, totusi, acest mesaj poate avea mai multe semnificatii. Sau ar trebui sa implice mai multe sensuri, daca este sa vorbim despre o iubire pura, reala.

Te iubesc inseamna ca imi pare rau ca am gresit si te rog sa ma ierti. Cand iubesti cu adevarat iti dai seama cand gresesti si faci rau persoanei iubite. Egal ca este intentionat sau nu. Inseamna sa fii constient si responsabil de actiunile tale. Si inseamna sa iti pese de cel de langa tine. Iar, daca ai gresit, inseamna sa poti sa iti ceri iertare. Si sa o faci pentru ca iti pare rau pe bune. Nu doar de forma. Pentru ca stii ca ai ranit si pentru ca persoana iubita nu merita asta. Inseamna sa lasi mandria deoparte si sa vii cu inima deschisa in fata persoanei si sa ii arati ca esti om, ca poti gresi, dar ca iti pasa de voi si vrei sa faci mai bine.

Te iubesc inseamna ca iti multumesc. Cand iubesti esti multumitor ca langa tine este o persoana asa de minunata. Care te accepta asa cum esti: cu bune si cu rele. Care, desi iti stie toate neajunsurile, alege sa fie cu tine si nu cu altcineva. Care stie ca, desi nu esti perfect, esti perfect pentru ea. Si da, poti sa spui multumesc pentru asta. Pentru ca iubirea nu e un lucru pe care il meriti. Iubirea este un dar pe care il primesti. Si il primesti pentru ca acea persoana vrea sa ti-l ofere. Si e perfect normal sa fii multumitor si sa o arati.

Te iubesc inseamna ca sunt mandru de tine. Cand iubesti, persoana de langa tine este cea mai tare. In ochii tai este persoana cu care te poti mandri. Pentru ca o apreciezi cu totul. Pentru ceea ce face, in plan profesional si personal, pentru ceea ce este si cum este. Si vrei ca ea sa reuseasca in tot ce face. Si normal ca radiezi de bucurie si mandrie cand te uiti la ea. Si e mai normal sa ii si spui asta. Pentru ca o merita si pentru ca ii da incredere in ea.

Te iubesc inseamna ca putem face asta impreuna. Cand iubesti, nu mai vorbesti de eu sau tu. Atunci vorbesti de noi. Iar un cuplu trebuie sa fie o echipa. Indiferent de telul pe care vi-l propuneti, stii ca in echipa asta de doi lucrurile nu sunt imposibile. Pentru ca va aveti unul pe celalalt. Si nici nu conteaza de fapt atat de tare rezultatul. Pentru ca la final, sunteti tot voi, tinandu-va de mana.

Te iubesc inseamna ca sunt aici pentru tine. La bine si la rau, vorba aia. Inseamna sa alegi sa stai langa acea persoana, cu acea persoana si sa treceti prin toate impreuna. Inseamna ca nu fugi la prima provocare, ci stai acolo langa ea si lupti. Pentru ca vrei cu ea. Pentru ca vrei sa stie ca are langa ea pe cineva pe care se poate baza. Oricand. Intotdeauna.

Te iubesc poate include multe sensuri. Dar cel mai important nu este sa descoperi insemnatatea lui, ci sa il traiesti la modul real. Daca nu il traiesti, vorbim de…vorbe goale. Pentru ca si ea, iubirea, de cele mai multe ori se masoara in fapte. Si nu doar intr-o zi pe an cand o sarbatoresti. Te iubesc inseamna sa il traiesti in fiecare zi.

Si, intr-un final, te iubesc inseamna sa iubesti. Cu toata inima, cu tot sufletul, cu toata mintea acolo si cat se poate de neconditionat. Sa iubesti pentru ca esti iubire si pentru ca poti oferi iubire. Pentru ca nu esti doar indragostit, timp de o zi, sau un sezon. Pentru ca iubesti cu adevarat si stii ca iubirea trece limitele de timp si conditionarile vietii. Pentru ca primesti iubirea in dar de la cineva si pentru ca poti, la randul tau, sa o oferi si tu. Pentru ca poti sa faci aceasta alegere oricand. Sa iubesti si sa spui cu adevarat: te iubesc!

Unul din drepturile fundamentale ale Universului este ca ai voie sa spui ce vrei. Sa spui sau sa scrii ce iti trece prin cap. Si asta cu responsabilitatea de a nu jigni pe cei de langa tine. Pentru ca si ei au drepturi la fel ca si tine. Nu vreau sa fac acum teoria dreptului, dar am dreptul sa scriu ca am dreptul sa scriu. Ce vreau. Atata timp cat nu lovesc in cineva in mod intentionat si cu rea credinta.

Bun. Si, acum ca am stabilit asta, ma uit “cu drag” la tarisoara mea. Mica noastra Romanie unde avem un numar mare de parlamentari care ne conduce. Mult prea mare si cu totul impotriva vointei poporului. Dar nu vreau sa scriu nici de referedumul al carui rezultat nu s-a pus in practica. Vreau sa scriu acum de nenicii astia parlamentari care, desi sunt pusi acolo de noi (sau hai sa zicem ca de noi, ca nu vreau sa scriu nici de mortii de pe liste), cu scopul precis de a ne reprezenta si de a ne apara interesele, au cam uitat ce job description au. Adica, nu numai ca nu ne fac vreun bine, ci chiar s-au pus pe facut un mare rau: sa ne mai taie din drepturi. Acela de a ne exprima liberi, egal ca acum se cheama exprimare libera pe o platforma de socializare. Vor ei, musai si musai, sa ne simtim amenintati: amenda mare, ce sa zic! Deschizi gura, nu le place, platesi! Regula de trei simpla.

Am trait o buna bucata din viata mea sub un regim unde cenzura era viata noastra de zi cu zi. Traim si asa o anumita forma de cenzura in viata noastra de zi cu zi de acum: trebuie sa avem grija cum ne comportam, sa nu suparam, sa fim in rand cu lumea…tot felul de cutume cu care am crescut si care mai salasluiesc prin subconstientul nostru. Dar traim. Putem insa sa traim si cu gura inchisa? Cu frica in degetele sa nu apasam literele gresite pe tastatura ca poate iasa propozitia prost si se supara nenea parlamentarul sef? Cu ochii inchisi si ignoranti visavis de ceea ce se intampla? Cat mai putem sa traim asa? Nu foarte mult, cred. Pentru ca nu avem numai drepturi. Avem si instincte. Iar cel mai puternic instinct este acela de a fi liberi si de a ne apara libertatea.

Vine acusi campania. Voi instala iarasi microfoane pentru discursuri frumos creionate de aburit prostimea. Va mai veni cate un candidat spoleit sa se laude cum este altfel decat ceilalti. Va face si el sau ea proba de microfon. “Doi-zece, doi-zece….se aude?”. Ma intreb daca proba de microfon de acum se aude. “Doi-zece, doi-zece. Alo, multimea, va taiem din drepturi! Se aude?”

Invatam de mici ca distanta se masoara in metri, kilometri sau mile, functie de zona unde traim. Si e bine. O mai masuram din cand in cand in timp, noi astia soferii de zi cu zi, in sensul in care spunem ca e un drum de x ore pana undeva, si nu de y kilometri. Si e bine si asa. Pentru ca, orice varianta am folosi, ne ajuta sa ne orientam in spatiu. Sa ne pozitionam.

Dar eu spun ca distanta se mai masoara si in altceva. Se mai masoara de exemplu in lumeni. Lumenii, pentru cei care au folosit vreodata un videoproiector, iti vorbesc de intensitatea luminii de proiectie. Cat de puternica e lampa proiectorului. Cat de luminos proiectezi in afara. Cred ca pot spune linistit ca distanta dintre doi oameni, de exemplu, se masoara si in lumeni. Cat de intensa e lumina din ochii cuiva atunci cand isi priveste persoana iubita. Se spune ca ochii sunt poarta catre suflet. Ei exprima cu adevarat ce este dincolo…acolo unde nu vedem. Si e adevarat. Poti citi totul in privirea cuiva. Daca poti afisa un zambet de forma, poti sa te comporti cumva anume tot de forma, ochii nu ii poti face sa minta. Fie ca e bucurie, fie ca e tristete, le vezi pe toate in priviri. Lumina din ochi, stralucirea unei priviri spune totul. Cat de intensa e privirea cuiva pentru tine…pai cam tot atati lumeni are dragostea lui sau a ei pentru tine. Intensitatea proiectiei persoanei a ceea ce insemni tu, acei lumeni din ochisori, iti arata distanta dintre voi.

Distanta se mai masoara si in bpm. Adica “beats per minute”. Un DJ stie exact ce vorbesc. Cate batai pe minut are ritmul respectiv. La ce viteza rulam piesa. O stiu foarte bine si dansatorii. O stie, insa, cel mai bine inimioara ta. Cat de repede bate atunci cand persoana pe care o iubesti este langa tine sau trece fugitiv prin gandul tau. Cat de repede se intensifica sentimentele inauntrul tau sau, dimpotriva, cat de dreapta devine linia pe monitorul cardiologic care iti spune daca esti sau nu esti “mort”. Bpm-ul se creste in club pentru a intensifica atmosfera. Atmosfera din relatie se masoara si ea in bpm. Pentru ca distanta dintre doi oameni este cuantificata si prin ritmul interior.

Nu stiu cum masuram cel mai bine distanta. Poate nici nu ar trebui masurata, pentru ca ea se simte oricum. Sunt oameni care sunt impreuna si, totusi, e o mare prapastie intre ei. Dorm in acelasi pat, dar fund in fund. Si sunt oameni care sunt fizic departe unul de celalalt si sunt mai aproape ca niciodata. Si, de altfel, sunt oameni care impreuna sunt pur si simplu lipiti. Si e misto. Poate, cea mai buna distanta, e totusi metrica: centimetrii dintre creier si inima. Distanta dintre minte si suflet. Si, cu cat este mai mica, cu atat suntem mai fericiti si mai corect pozitionati. Cu lumeni multi in ochi si cu un bpm ridicat in stele.

Un client de-al meu a pornit cu ceva timp in urma o campanie prin care isi dorea ca oamenii sa defineasca ce este fericirea pentru ei. Intr-un final isi dorea sa reuseasca sa stranga cele mai multe definitii ale fericirii vreodata si sa ajunga cu asta in Cartea Recordurilor. Nu stiu daca a reusit, dar sper ca da. Si nu pentru ca ar fi facut o super mare chestie cu asta, ci pentru ca merita. Merita pentru ca si-a dat seama ca e mult mai important ca oamenii cu care si pentru care lucreaza sa fie fericiti. Si-a dat seama ca oamenii fericiti sunt cei mai frumosi oameni care exista.

Fericirea, spune DEX-ul, este “o stare de multumire sufleteasca intensa si deplina”. Poate una dintre cele mai bune definitii gasite prin dictionarul asta. Fericirea este deci, in primul si in primul rand, o stare de multumire. Adica sa fii multumit cu tine, cu cei de langa tine, cu ce faci si cu ce ai. Sa fii multumit cu viata ta. Eu personal as mai adauga “multumitor”: sa fii multumit si multumitor. Cui vrei tu: la Mama Natura, Divinitate, sau chiar tie. Ca ai reusit sa fii bine, linistit si increzator ca esti cea mai buna varianta a ta posibila in acest moment. Fericirea nu vine la cei care nu pot aprecia ceea ce deja au sau ceea ce deja sunt. Si, daca poti sa te uiti in oglinda si sa spui “Bravo mah!”…ei, asta da, asta se poate numi ca esti fericit.

Mai spune dictionarul ceva de suflet acolo. Si are dreptate si aici. Nu poti fi pe deplin fericit doar cu mintea. Nu poti doar sa te gandesti ca esti fericit si pe dinauntru sa fii vai-de-mama-ta. Te-ai minti singur. Multumirea sufleteasca este motorul acestei stari de fericire. Este ceea ce genereaza zambetul acela frumos pe fata ta. Cand inima ta zambeste, cand sufletul tau radiaza, se vede pe fata ta. Atunci oamenii se uita la tine si spun: “uite un om fericit!”. Daca putem gandi in orice fel vrem, cu sufletul simtim doar asa cum simtim. Iar, cand acolo simtim multumire, rezultatul este unul singur: fericirea. Si se vede. Se vede bine…in zambetul tau, in ochii tai.

Intr-un final, starea asta de multumire sufleteasca este “intensa si deplina”. Adica nu e loc de interpretare. Nu sunt doar putin multumit, mai mult multumit sau asa si asa. Sunt pe deplin multumit. Prin toti porii eman multumire. Sunt asa cum sunt, cu totul…si sunt multumit cu asta. Fara ganduri, interpretari, scenarii, vina sau resentimente. Sunt eu si sunt multumit. Atunci se cheama pe bune fericire. Si ghiciti ce? E un sentiment intens. E cu tine acolo minut de minut si te curpinde cu totul. Il simti din crestetul capului pana in varful degetelor. Il simti puternic visavis de tot ce insemni tu. Inspiri si expiri fericire. Si, apoi, iar inspiri. Pentru ca inspiri pe altii. Pentru ca o transmiti mai departe.

Ce inseamna fericirea? Generic o putem defini cumva, dar fericirea este, pana la urma, prea personala. Pe fiecare il face fericit ceva anume: poate zambetul copilului tau, poate o privire calda si dragostoasa a partenerului, poate o imbratisare cand ai nevoie de cineva langa tine. Sau un “te iubesc” venit din inima. Fericirea are multe nuante si culori. Cred ca atat de multe cati oameni exista. In Cartea Recordurilor ar trebui sa fie adunate macar vreo sase miliarde de definitii. Dar, egal cate variante de definitii sunt, un lucru e clar: oamenii fericiti sunt frumosi. Christian Dior spunea ca “fericirea este secretul frumusetii”, si ca “nu exista frumusete fara fericire”. Alt Cristian, de data asta clientul, spunea in sloganul sau “fericit in fiecare zi”. Si pana la urma asta e si dezideratul: sa fii multumit sufleteste, pe deplin si intens…si asta in fiecare zi. Si atunci poti sa fii si un om frumos!

Mi-ar placea sa vad cum definiti voi fericirea, dar cu siguranta mi-ar placea mai mult sa va vad niste oameni fericiti!

Fiecare din noi avem un trecut. O istorie, fie ea placuta sau neplacuta, sau, de obicei, amandoua. Amintiri ce ne definesc bucuria si zambetul, sau nefericirea si durerea. Fiecare suntem astazi o suma a actiunilor noastre de pana acum, un rezultat al alegerilor ce le-am facut, constient sau inconstient, pe drumul nostru de a fi. O “colectie” de emotii, sentimente si fapte care, puse laolalta, formeaza persoanele ce suntem in momentul prezent.

Trecutul nostru e acolo. Nu il putem schimba. De aceea ii spune trecut….pentru ca a trecut! Si, totusi, el ne afecteaza viata de zi cu zi. Modul in care o face, in schimb, tine doar de noi.

Putem vedea trecutul ca o lectie din care ar fi trebuit sa invatam. Ce e bine si ce e rau pentru noi. Batranii spun ca, daca nu invatam din istorie (aka trecut), avem sansa sa o repetam. De aceea e bine sa invatam. Ca sa putem corecta, sa ne definim sau redefinim ca oameni, cu valori care merita duse mai departe in geanta noastra de zi cu zi. Daca nu invatam nimic, trecutul ne umple geanta cu bolovani, geanta pe care la un moment dat nu o mai putem cara. Si vom cadea. Atata timp cat privim inapoi, vom merge inainte cu spatele. Si probabil ne vom impiedica sau nu vom avansa prea mult. Invatand din trecutul nostru, insa, vom avea sansa sa ne fie mai bine. Chiar daca suntem jos, vom stii ca putem privi in sus si vom avea forta sa ne ridicam din nou si din nou. Sau pur si simplu ne va fi bine, pentru ca nu vom repeta greselile de dinainte.

Trecutul este acolo. Din cand in cand ne mai suna la telefon. Dar cu siguranta nu ne mai spune nimic nou. Poate nu ar trebui nici sa ii mai raspundem. Poate ar trebui sa il lasam in pace sa se duca unde s-a dus. Si, daca totusi ne lasa un mesaj, poate e timpul sa invatam lectia si sa mergem mai departe. Si sa o facem, in primul rand, cu iertare si cu dragoste pentru noi. Atat am stiut si atat am putut sa facem la momentul respectiv. Apoi, privind cu aceeasi atitudine catre oamenii din trecutul nostru. Si ei au stiut si au putut sa faca atat cat a fost. Abordand trecutul cu dragoste si iertare, el nu se va schimba, dar ne va deschide o alta perspectiva asupra viitorului. Ne va da speranta si increderea de a fi mai buni in prezent, tocmai pentru ca sa avem un viitor mai frumos.

Trecutul e doar o lectie pe care e bine sa o invatam. Cu siguranta nu este o condamnare pe viata. Pentru ca fiecare dintre noi are capacitatea de a schimba si de a se schimba in mai bine. Pentru ca fiecare dintre noi merita sa fie fericit. Ne trebuie doar curaj sa putem sa lasam trecutul acolo unde ii este locul. Ne trebuie putina credinta sa stim ca ceea ce urmeaza e mult mai bine decat ceea ce a fost. Ne trebuie sa facem o alegere. O alegere care ne va ajuta sa traim cu adevarat pe deplin acolo unde ne este locul: in prezent!

Adevarul despre dragoste nu il stie nimeni. Adica nu cred ca exista un adevar adevarat. Pentru ca dragostea nu se gandeste si nu are logica. Nu se poate demonstra matematic, daca pot sa spun asa. Dragostea se simte. Iar fiecare dintre noi simtim intr-un mod unic si personal. Ea poate avea niste valente comune ce se gasesc la cei mai multi dintre noi, sau criterii dupa care spunem ca iubim si suntem iubiti, dar este totusi un sentiment. Si acel sentiment este personal, pentru ca e generat din inima. Casa dragostei nu este in stomac. Acolo sunt fluturii care zboara si nu raman. Casa dragostei nu este in stele. Acolo sunt visele si idealurile, locul unde dormim cu ochii deschisi. Dragostea adevarata este inauntru nostru, in inima, pentru ca acolo este sufletul. Si cand iubesti cu sufletul, atunci poti spune ca vorbesti de dragoste adevarata.

Si atunci care este adevarul despre dragoste? Mi-ar placea sa il stiu. Ar fi mai simplu cateodata. In schimb, am cateva idei despre ce ar trebui sau ar putea sa fie. In primul rand, in dragoste, adevarul este un numar par. Adica se imparte la doi, cum ar spune copilul meu. Daca nu vorbim de doi oameni, nu vorbim de dragoste. Daca doar unul simte, inseamna ca nu exista conexiune. Si fara conexiune, nu exista relatie. Mai mult, trebuie sa fie o conexiune de doi in care amandoi castiga. Ca in business: win-win. Daca in aceasta conexiune unul se simte neindreptatit, sau negastigat din asta, se cam rupe contractul. Si asta inseamna sa il lasi pe celalalt sa descopere cine esti cu adevarat si sa descoperi la randul tau acelasi lucru. Sa nu existe lucruri pe care le tii ascunse. Inseamna “sa joci” cu cartile pe fata.

Apoi, cred ca putem vorbi de incredere. Un tip mai destept ca mine spunea: “Pana unde poti avea incredere intr-o persoana? Atunci cand iubesti…pana la capat!” In dragoste e vital sa ai incredere in celalalt. Si nu e neaparat nevoie pana “moartea ne va desparti”. Ajunge pana esti acolo, in relatia aceea. Nu poti sa iubesti pe jumatate si din cand in cand sa te indoiesti. Vorbesc aici de dragoste, nu de perioada in care fluturasii zboara nestingheriti. Vorbesc de dragostea care rezista si cand cerul e mai gri deasupra capului si nu zboara nimic. Cand problemele bat la usa, dar usa o deschidem in doi. Cand amandoi fac fata situatiilor, se sustin si nu renunta unul la celalalt. Cand amandoi fac curatentie; nu unul da cu matura, face mancare, are grija de casa, iar celalalt se uita la televizor, ca sa spun asa. Dragostea nu functioneaza punandu-ti intrebari. Cand stii de ce esti acolo si ce inseamna celalalt pentru tine, nu exista loc pentru semne de intrebare. Nu mai esti orb si nici nesigur. Pentru ca dragostea functioneaza cu incredere si cu asumare a rolului fiecaruia in relatie.

Dragostea adevarata inseamna si implicare. Oamenii se schimba in timp. Ne indragostim de o persoana, dar acea persoana se schimba in timp. Ca fiecare dintre noi. Partenerii nostri nu raman oamenii de care ne-am indragostit. Nici noi nu stam pe loc, pentru ca timpul nu sta pe loc pentru nimeni. Dar facem fata la asta, daca ne implicam. Zi de zi. Daca ne intereseaza relatia noastra si ne implicam, nu vom ajunge niciodata sa spunem ca persoana de langa noi nu mai este persoana de care ne-am indragostit. Pentru ca implicarea inseamna sa cunosti cum s-a dezvoltat persoana de langa tine si sa o sustii. Nu sa stai si sa iubesti poza ei creata de momentul in care ai cunoscut-o si te-ai indragostit. In acest caz, persoana de langa noi nici macar nu e de vina pentru asta. Ea a fost acolo tot timpul, asa cum a fost…poza a facut-o altcineva. Cand te implici, intelegi ca relatia are o dinamica anume, ca dragostea se dezvolta si are nevoie de tine sa fii activ.

Dragostea adevarata mai inseamna comunicare. Sa spui tot ce e acolo pe suflet. Bun sau rau, fara grija ca celalalt se supara. Daca iubesti cu adevarat, nu te superi. Atunci iti pasa si faci ceva sa faci mai bine. Dar, daca nu comunici, nu stii ce sa faci. Pentru ca nu exista manual de utilizator in dragoste. Nu poti fugi repede la pagina 2, aliniatul 2 si sa vezi care e masura de urgenta pentru o situatie anume. Daca nu comunici, nu stii ce problema ai si nu stii ce sa cauti. Si nu stii ce sa faci. Iar comunicarea se face impreuna cu ascultare. Vorba aia: ai doua urechi si o singura gura. Vorbesti o data, dar asculti de doua ori. Si nu trebuie numai sa auzi, chiar e nevoie sa asculti. Si sa intelegi. Cand intelegi si intelege si celalalt, atunci vorbim de comunicare reala. Atunci vorbim de dragoste reala, adevarata.

Dragostea adevarata mai inseamna sa fii constient de ce faci. Nu e doar un sentiment pe care nu il intelegi si care iti afecteaza parcursul relatiei. Daca ne iubim e bine, daca nu…vine beleaua. Dragostea adevarata este o constientizare, o trezire, un stil de viata, nu doar o simpla emotie. Este ceva ce, in mod constient, adopti in sistemul tau si felul tau de a fi. Facand asta, nu te mai opreste nimic. Atunci nu mai vorbesti despre a cui e vina, atunci cauti solutii. Atunci, niciun obstacol nu e prea mare, nici o lupta nu e prea grea. Pentru ca nu mai poti sa fii altfel. Nu mai poti sa te prefaci. Pentru ca atunci esti tu cu adevarat. Atunci nu doar existi, atunci traiesti cu adevarat. Si vei continua, pentru ca ai inteles esenta iubirii.

Care este adevarul despre dragoste? Uita-te in inima ta si in sufletul tau. Functioneaza in doi, nu singur, si pune totul pe masa. Ai incredere si asuma-ti rolul. Implica-te si cunoaste. Comunica si nu uita sa asculti. Fii constient, treaz si adopta dragostea ca un stil de viata.

Adevarul despre dragoste este la tine!

Unul dintre cele mai crunte sentimente pe care le traiesti este acela de a te simti redundant. De a te simti inutil, nefolositor….de a te simti in plus. Si viata ni-l ofera “cu generozitate”. Fie ca vorbim de mediul in care ne desfasuram activitatea profesionala, fie ca vorbim de relatiile pe care le avem in mediul privat, in intimitate.

Ni se intampla cand suntem dati afara de la serviciu, ca sa o spunem pe romaneste, sub textul acela corporatist cum ca “pozitia noastra in companie este redundanta”. Ni se intampla noua sau colegilor nostri. Si sigur ca suntem afectati. Pentru ca ni se pare nedrept. Dupa mult timp cand o parte din sufletul tau a ramas pe birou in fata calculatorului, primesti notificarea ca nu mai esti folositor nimanui. Trist, dar totusi ni se intampla. Pentru ca cineva acolo in companie nu ne mai apreciaza.

Ni se intampla in relatiile noastre, cand, fara a primi notificare, simtim ca nu prea mai suntem folositori oamenilor de langa noi. Ca pozitia noastra nu mai este cea pe care o credeam, ca prezenta noastra nu mai este apreciata asa cum a fost. Si doare. Pentru ca sentimentul de vina, inutilitate, sau chiar nulitate, se infige adanc in inima ta, iar, cand iti faci “cutia” cu lucrurile personale si parasesti “cladirea”, acel sentiment il iei cu tine.

Redundant devine in aceste cazuri sinonim cu neapreciat. Pentru ca aprecierea sta la baza analizei valorii unei persoane, fie ca vorbim de job sau de relatie. Si cred ca aprecierea este minimul de sentiment pe care vrem sa il traim in oricare dintre aceste situatii. Vorba din batrani spune ca nu stim ce am avut pana nu am pierdut. Adica nu stim sa apreciem corect. Iar pierderea doare asa de tare pentru ca este o finalitate. Este un punct in care nu mai exista varianta intoarcerii. Si totul devine, din pacate, inutil. Redundant!

Partea frumoasa este ca nu suntem asa. Niciunul dintre noi nu suntem, de fapt, redundanti. Daca unii oameni nu ne apreciaza sau pleaca de langa noi, e fix problema lor in final. Inseamna ca rolul lor in povestea vietii noastre s-a incheiat. Si atat. Dar asta nu ne face pe noi cu nimic mai nefolositori, inferiori sau orice altceva. Fiecare persoana este minunata in felul ei, cu daruri speciale si caracteristici pe care nimeni altcineva nu le are. Diferenta este doar ca poate a venit momentul ca aprecierea sa vina din alta parte. Si vine, pentru ca fiecare dintre noi suntem frumosi, unici si avem ce oferi. Si, da, meritam sa primim la fel in schimb.

Te simti redundant? Nu are rost! Esti o persoana care merita si care inseamna ceva pentru cineva. Ramai pozitiv!

Suni pe cineva la telefon si iti arata ca e ocupat. In cel mai bun caz primesti un mesaj in care ti se spune ca e ocupat si ca revine. Iar acel mesaj e presetat standard, ca e prea ocupat sa scrie ceva inapoi. Vrei sa te vezi cu cineva si programul lui este ocupat. Poate gaseste loc undeva in viitorul apropiat sa se intalneasca cu tine. Iar programul tau e si el foarte ocupat. Telefonul iti tot da remindere ca ti-ai planificat din ora in ora cate ceva. Iar putinul timp liber ti-l treci din nou trecand in agenda toate programarile la care ai nevoie de reminder. Sa iti aminteasca din nou cat esti de ocupat. Seara ajungi acasa si esti asa de ocupat cu treburile “marunte” prin casa incat abia mai ai timp sa scroll-ui ecranul telefonului sa vezi cat sunt altii de ocupati sau cu ce. Si te trezesti ca nu ai timp sa mai dormi destul. Te trezesti ca iarasi e dimineata si trebuie sa te trezesti. Si o iei de la capat foarte obosit si…foarte ocupat.

Suna cunoscut? Mie mi se pare ca e asa pentru multi oameni. Si e putin trist. Am reusit sa facem din vietile noastre un mega-program in care suntem mai mereu ocupati. Trebuie sa ne programam din timp si micile vacante din an ca sa nu se suprapuna cu alte evenimente care ne tin pe modul ocupat. Nu mai putem face nimic spontan sau necalculat pentru ca “ocupat” nu ne lasa. Se strica ordinea si nu putem sa amanam nimic. Pentru ca si mai tarziu scrie in dreptul nostru ocupat.

Ne umplem programul cu asa multe lucruri incat nu ne mai facem timp pentru noi. Cei de la serviciu vor sa ne tina cat mai mult ocupati. Si pot sa ii inteleg. Suntem nimic mai mult decat o investitie pentru ei care trebuie sa aduca profit maxim. Iar in timpul “liber” ne ocupam de alte lucruri care trebuie facute incat timpul parca dispare in neant. Si mai si spunem ca nu avem timp. Dar pentru a trai cu adevarat pentru noi si impreuna cu cei dragi cand ne facem timp?

E in regula sa fii organizat. Noroc ca avem tehnologie sa ne facem program. Insa cred ca scopul nostru in viata nu e sa bifam in program butonul ocupat. Cred ca scopul, intr-un final generic, este sa ne bucuram de viata si de ceea ce traim cu adevarat. Iar viata nu se opreste fiindca la noi in agenda locul este ocupat. Ea trece. Si la fel si noi. Iar, cand si daca ne dam seama ca ne ocupam mai mult decat traim, poate atunci viata noastra se schimba.

Tu cat esti de ocupat? Si, mai important, cu ce?