Social media ne-a invadat viata mai mult decat orice. Chiar mai mult decat media standard. Monitorul urias al televizorului din casa e inlocuit lejer de micul monitor de calculator sau smartphone. Si asta dintr-un motiv banal: interactivitatea. Ca doar ne place like-ul mai mult decat cafeaua de dimineata. Adica, mai nou, primul lucru pe care il facem dupa ce ne trezim este sa ne uitam daca palpaie beculetul pe telefon care ne notifica ceva. Sau asta am ajuns sa facem multi dintre noi. Probabil social media este cea mai tare dependenta de la tutun incoace, indiferent ca are forma de Facebook, Twitter, Pinterest, Instagram sau orice altceva.

Acum nu vreau sa fiu mai sfant decat Papa si sa spun ca e rau (apropo, si Papa are cont de Facebook pe care se posteaza si de mai multe ori pe zi). Pentru ca mi se pare in regula sa socializezi, sa ai posibilitatea sa vezi ce mai fac prietenii tai pe care nu ii ai aproape. E perfect in regula sa vrei sa ai o viata interactiva. Si, pana la urma, social media are avantajele ei. Merge vorba mai repede. Sau merge mult mai ieftin. Problema mea este cu realitatea. Cat din informatia de acolo e reala, ceea ce oamenii traiesc cu adevarat si simt cu adevarat, si cat este informatie care da bine la profil. Si nu, nu vreau sa vorbesc aici si de ceea ce specialistii numesc FOMO (Fear of Missing Out), “boala” care ne cuprinde pe toti cei lipiti cu ochii de ecran, sau de nevoile de aprobare din partea comunitatii si de afirmare, toate ascunse in spatele postarilor noastre. Nu, vorbesc sau, mai precis, scriu despre realitatea vietii noastre pe care o expunem acolo. Cat e adevarat si cat e fals. Si cat de mult ne traim viata in realitate sau in universul asta paralel numit social media.

E fain sa fii prezent in social media. Se spune ca, daca nu esti acolo, nu existi. Dar oare mai existi daca nu esti prezent in viata ta pe bune? Cred ca, la fel ca orice “dependenta”, social media ar trebui consumata cu moderatie. Cred ca e mult mai fain sa te uiti la o persoana in ochi decat sa te uiti la poza de la profil. Cred ca e mult mai fain sa vorbesti cu cineva la o cafea decat pe un sistem de chat. Cred ca e mai fain si mai sanatos sa-i spui unei persoane ce simti, decat sa faci o postare care transmite cumva ideea si sa speri ca se prinde. Sau, mai important, atunci cand mergi acasa cu familia sau partenerul tau de viata, sa petreci timp de calitate cu ei si sa nu stai cu ochii pe telefon ca poate mai apare ceva.

Social media este in regula. Si este o parte din realitatea noastra si va ramane acolo. In schimb, viata se intampla cu adevarat in realitate si nu la tastatura. Simtim cu inima si nu cu degetele cu care dam like. Iar realitatea pe care vrem sa o traim o alegem singuri.

“Imi place” social media, dar iubesc viata si ce traiesc in realitatea ne-virtuala. Asa ca nu pot decat sa va doresc spor la “postari”!

A mai trecut un an. A fost destul de greu pentru mine. Probabil ca imbatranesc. 🙂 Nu probabil…sigur imbatranesc! Dar nu e asa de grav. Si nici nu conteaza ca a mai trecut unul. Pentru ca oricum anii trec. Ceasul timpului nu se strica niciodata si nici nu ramane in urma. Pur si simplu, timpul trece.

Ma uit la anul ce a trecut si imi dau seama ca timpul este foarte important. Sa faci lucruri la timp, sa iti dai seama la timp de ceva e vital. E bine, sau chiar indicat, sa nu fii contra-timp. Fiecare are ritmul lui, se spune, dar, daca vrei sa canti o melodie cu cineva, trebuie sa fii pe acelasi timp. Altfel, melodia suna distrosionat, neclar, si foarte nemuzical. Si cui i-ar placea sa asculte asa o piesa.

Se mai spune ca timpul le rezolva pe toate. Sau mai frumos, in online, se spune ca trebuie sa-i dai timp timpului. Si suna asa frumos. Dar e doar o vorba din popor. Pentru ca nu cred ca cineva detine timpul. E o iluzie creata pentru noi. Creata de noi. Timpul doar trece, fie ca vrem, fie ca nu vrem. Si stiu ca timpul nu rezolva nimic daca tu nu esti prezent in timpul tau. Cred ca doar tu poti rezolva tot, chiar daca unele lucruri iti iau mai mult timp. Singurul care rezolva ceva esti…tu!

Si nu, nu timpul vindeca. Timpul nu vindeca de unul singur. El are nevoie de tine pentru asta. Te poate ajuta doar daca te apuci tu de treaba. Daca nu faci nimic, el doar trece si tu ramai in aceeasi stare. Daca vrei sa faci ceva si te apuci sa lucrezi cu tine, el este un ajutor de nadejde si iti va arata ca s-a meritat. S-a meritat poate sa astepti, sa mai lupti, sa mai dai timp.

Am mai auzit mult anul acesta “ca poate e prea tarziu”. O coordonata de timp cu care nu prea sunt de acord. Pot fi de acord cu “s-a terminat”; dar posibilitatea sau, daca vreti, probabilitatea ca s-a terminat dar nu stim inca sigur daca e asa…cu asta nu rezonez. Stii intotdeauna ce e inauntrul tau si ce simti visavis de o situatie, de o persoana, despre orice. “Poate e prea tarziu” suna doar a o neacceptare a unei situatii sau a o nesiguranta in ceea ce iti doresti; sau chiar a o fuga de a face ceva in acest sens. Si atunci te ascunzi dupa un frumos perete numit “tarziu”, care “poate” cade sau nu. Sau speri ca celalalt e in stare sa il urce in timp ce tu ii tai scara treapta cu treapta.

De multe ori dam prea mult timp lucrurilor si oamenilor care nu conteaza cu adevarat. Ne petrecem mult prea mult timp lucrand pentru o viata pe care nu mai avem timp sa o traim. Statistic traim mai mult la birou decat acasa (aici nu pun la socoteala timpul in care dormim, ca atunci traim in alta lume…cea a viselor). Si atunci nu ne ramane decat sa folosim timpul ramas cat mai bine. Sa fim prezenti in timpul nostru prezent. Si sa ne bucuram de el. Trecutul a trecut si nu il putem schimba. Eventual putem invata ceva din el. Viitorul nu este al nostru pentru ca nu suntem acolo. Eventual putem sa ne facem niste planuri si sa incercam sa ne atingem tintele propuse. Insa, suntem aici si acum. In timpul prezent. Care este cel mai bun timp pentru noi. Timpul in care ar fi bine sa fim si noi prezenti.

M-am gandit mult la timp anul acesta. Si stiu ca este cel mai pretios lucru pe care il am, chiar daca nu e al meu. Cineva spunea ca “cel mai frumos cadou pe care il poti face cuiva este sa ii dai timpul tau, pentru ca nu il mai poti cere inapoi”. Si are mare dreptate. Si cred ca voi incerca sa imi impart timpul mult mai bine de acum incolo. Sa il impart cu cine conteaza si cu cine il merita. Pentru ca, impreuna cu timpul meu, ma primeste si pe mine.

Am citit ieri o poveste pe care vreau sa vi-o spun si voua. Se spune ca o persoana a mers la bunica pentru a se plange despre viata, despre problemele pe care le are, despre cat de greu este si cum isi doreste sa renunte la lupta.

Bunica a ascultat-o, apoi a luat persoana si a dus-o in bucatarie. A scos trei cratite, le-a umplut cu apa si le-a pus la fiert. Dupa cateva minute, cand apa fierbea, intr-o cratita a pus cativa morcovi, intr-una a pus oua si in ultima cafea. Si le-a lasat pe toate la fiert mai departe, fara sa spuna nimic.

Dupa alte cateva minute, ea a oprit aragazul. A “pescuit” morcovii si i-a pus pe farfurie. A scos cu grija ouale si le-a pus pe farfurie. Apoi a turnat cafeaua intr-o cana. Si a intrebat: “ce vezi?” Persoana a raspuns: “morcovi, oua si cafea”. Bunica a rugat persoana sa se apropie si sa simta morcovii, iar aceasta a vazut ca sunt moi. Apoi a rugat-o sa sparga un ou si sa-l decojeasca. Si a observat ca este tare. In final i-a spus sa guste cafeaua. Aroma puternica si buna a cafelei a facut persoana sa zambeasca. Apoi, sa intrebe ce inseamna toate acestea.

Bunica i-a explicat atunci ca toate cele trei au trebuit sa faca fata aceleasi adversitati: apa care fierbea. Si fiecare a reactionat in mod diferit. Morcovii au intrat in apa tari, puternici, de neclintit. Totusi, supusi fierberii, au devenit moi si slabi. Ouale erau la inceput fragile. Coaja abia proteja lichidul din interior, dar, dupa ce au stat in apa fierbinte, au devenit incapatanat de tari. In schimb, cafeaua a fost unica, speciala. Cand a ajuns in apa, ea a schimbat apa.

“Care esti tu?”, a intrebat bunica. “Cand adversitatea bate la usa ta, cum raspunzi? Esti un morcov, un ou sau cafea?”

Frumos raspunsul bunicii la problema. Care sunt oare eu in fata provocarilor vietii? Sunt ca morcovul, intru puternic dar, in fata problemelor, ma inmoi si imi pierd puterea? Sunt un ou, incep cu o inima maleabila, am un spirit fluid, dar, la prima provocare, devin incapatanat si intepenit? Coaja arata la fel, dar in interior sunt cu inima indarjita si inversunat? Sau pot sa fiu ca si cafeaua care schimba circumstanta care a provocat “durerea”?  Cand apa fierbe, cafeaua lasa aroma sa se simta. Atunci cand esti ca si cafeaua, cand lucrurile arata rau, tu te faci mai bine si schimbi situatia din jurul tau.

Imi plac povestile. Multumesc “bunica”! Si imi place foarte mult cafeaua. Am mai spus-o. Si nu gresesc sa imi doresc ca, in povestea mea numita viata, sa schimb circumstanta si sa ii dau o aroma buna, puternica si gustoasa.

Va doresc spor si pofta de cafea!

Onoarea si oamenii de onoare. Un subiect fain. Pentru ca onoarea nu e de ici de colo. DEX-ul spune ca de onoare inseamna a fi “demn de incredere, cinstit si onest”. Mie personal imi ajunge. Daca gasesti aceste atribute la o persoana…e de tinut.

Spuneam candva ca Divinitatea m-a binecuvantat cu doi tati. Asa a fost sa fie la mine. Unul nu mai e, dar prin 1999 a primit titlul de “Cetatean de onoare” al Municipiului Timisoara pentru activitatea lui in sfera jurnalismului. Si a fost o mica “povara” treaba asta. Adica esti mandru de ceea ce este tatal tau, dar si responsabilitatea de a fi copilul lui nu e mica. Comparatiile sunt facute de catre altii si de vrei si de nu vrei. Dar am trait cu asta destul de bine si am putut sa ma si mandresc.

Astazi, celalalt tata al meu a primit titlul de “Cetatean de onoare” al Municipiului Timisoara pentru merite deosebite ca luptator in Revolutia din 1989. Felicitari, tata! Meriti asta. Chiar daca s-a intamplat dupa 26 de ani. Pentru ca stiu ca ai fost acolo, pentru ca stiu ca ai luptat si ai facut-o crezand intr-o lume mai buna, inclusiv pentru mine. Esti de incredere, onest si cinstit. Nu esti un cetatean de onoare, esti un om de onoare. Sunt mandru de tine!

Acum raman cu o problema. Din cate ca reusesti intr-o viata sa ai doi tati si ambii sa fie numiti cetateni de onoare ai orasului in care traiesti? Mandru sunt, ca banateanul, dar cu presiunea ce ma fac? “Nici o persoana nu a fost onorata pentru ceea ce a primit. Onoarea a fost primita pentru ceea ce a dat”, spunea Calvin Coolidge.Nu stiu daca vreodata eu voi ajunge sa primesc vreun titlu din acesta, dar, cu siguranta, voi incerca sa dau mai mult decat primesc, sa dau cu toata inima si cu toata dragostea. Voi incerca sa fiu macar…un om de onoare.

Religia a fost, este si va fi intotdeauna un subiect delicat. Un subiect care parca mai mult a distrus decat a construit. Cruciade, nedreptati, oameni in puscarii, mega-dogmatici care blameaza pe altii, atei care nu cred in nimic decat in a arata cu degetul spre cei care cred in ceva, teroristi si victime colaterale… si exemplele pot continua.

Nu pot sa spun ca experienta mea a fost foarte faina in directia asta. Am crescut intr-o biserica protestanta care a decis sa ma excluda pentru ca m-am casatorit cu sotia mea, care era de alta religie. Adica nu a contat pentru ei ca doi oameni se iubesc si aleg sa isi imparta viata impreuna. Pentru ei a contat mai mult forma…sau norma. Ca doar ei sunt trimisii lui Tata Mare pe pamant sa taie cu sabia dupa cum scrie regulamentul facut, ghici ce, tot de ei. Iar, atunci cand i-am intrebat daca ei cred ca si Big Boss ma exclude din rai pentru asta, mi-au spus ca va tine cont de parerea lor. Fain, nu? Ce job misto are nenea ala…consilierul numarul unu al lui Tata Mare! Dar nu e bai. I-am iertat de mult, vorba unuia mult mai celebru ca mine, “ca nu stiu ce fac”. Si am mers mai departe.

In schimb, mi-am dat seama ca e mai important pentru mine fondul, si nu forma. E mai important sa gasesti ceva bun in invataturile unei religii decat sa ramai agatat si ancorat intr-o formalitate poate in neconcordanta cu realitatea in care traiesti. E mai important, la final, sa fii un om mai bun. Pentru tine, pentru viata ta, familia ta, pentru relatiile cu cei din jurul tau. Hawaienii, de exemplu, o spun foarte frumos in ceea ce ei numesc ho’oponopono: sa stii ce ai gresit, sa iti para rau ca ai gresit si sa ceri iertare cui i-ai gresit; apoi sa fii multumitor si sa iubesti.

Mi-a placut dintotdeauna religia. M-a fascinat si inca imi place. Dar nu in forma prezentata de cei care o “vand”. Isus nu a fost crestin, Budha nu a fost budhist, Mohamed nu a fost musulman. Ei au fost toti niste “invatatori” care au vorbit altora despre iubire. Da, despre iubire, caci iubirea este forta universala care tine totul in picioare si in miscare. Religia lor a fost iubirea.

La referendum a trebuit sa traga o liniuta la punctul despre religie. Nu am una acum. Nici macar formal. Si nici nu imi trebuie. Pentru ca nu ma ajuta la prea mare lucru. Dar cred. Deoarece credinta este cu totul altceva decat religia. Religia este forma, eticheta pe care oamenii au dat-o altor oameni. Religia este doar o forma de a aduna impreuna mai multi oameni. Insa credinta este ceva personal, ceva ce tine de fiecare in parte. Si nu vreau sa fiu parte din nici o religie acum. Imi ajunge sa cred in bine si sa incerc sa fiu un om mai bun. Si, da, sa iubesc. Pentru ca aleg ca”religia” mea sa fie…iubirea.

Sarbatorile de iarna aduc cu ele o multime de personaje. Mos Craciun, reni zburatori – unul cu nasul rosu, spiridusi, mai nou copiii lui Mos Craciun si Doamna Craciun, Fringe si multi altii. Fiecare an se coloreaza cu inca un personaj care aduce bucurie in sufletele noastre. Ultimul personaj foarte drag mie este un om de zapada. Si nu orice om de zapada, ci Olaf, din filmul de desene animate Frozen. Da, un om de zapada. Ca doar omul de zapada este una din bucuriile ce le asteptam cu totii: vrem zapada ca sa iesim afara, sa o invartim si sa construim omul de zapada, sa-i punem o cratita pe cap, o maturica in loc de maini si un morcov in loc de nas. La nasturi ne lasam imaginatia sa zburde. Si da, un personaj din desene, pentru ca, recunoasteti, tuturor ne place sa ne uitam la desene animate.

De ce Olaf? Pentru ca vorba lui: “glumesti…sunt minunat”. Un om de zapada vesel, cu o nebunie interioara extraordinara, cu o inocenta ce ascunde in spate asa de multa intelepciune. Un om de zapada caruia ii place vara si nu inceteaza sa viseze. Chiar daca pentru cei din jurul lui visul sau este in contradictie cu natura lui.

Pentru mine Olaf este acel personaj simpatic care reuseste sa le arate altora, intr-un mod subtil si nevionvat, lectiile de viata pe care trebuie sa le invete. “As vrea sa cred despre mine ca sunt un expert in dragoste”, spune Olaf in incercarea lui de a o ajuta pe mica printesa sa gaseasca o fapta facuta din dragoste adevarata. Si o face pana la nivel de sacrificiu, aproape topindu-se aprinzand focul pentru printesa care avea mare nevoie de caldura. Pentru ca el stie ca “pentru unii oameni se merita sa te topesti”. Pentru ca “dragostea adevarata inseamna sa pui nevoile celuilalt inainte de nevoile tale”.

Imi place Olaf. Chiar daca, de multe ori, are nevoie “sa ii aduca cineva fundul inapoi”. Ciudat sau nu, acest personaj poate fi un exemplu pentru noi. Sa fim oameni mai buni. Sa ne placa “imbratisarile pline de caldura”. Sa fim mai veseli. Sa visam. Sa iubim mai mult. Pentru ca “doar o fapta de dragoste adevarata poate topi o inima inghetata”. Da, anul acesta imi place cel mai mult de omul de zapada.

De aseara am intrat in febra marelui eveniment: noaptea cand vine Mos Nicolae. Am curatat cizmulitele si le-am asezat frumos la usa. Unii dintre noi au decorat si casa pentru sarbatoarea Craciunului. Adica noi am facut-o. Pentru ca asa i-am promis lui Jesse si pentru ca “bucuria Craciunului” e un sentiment prea frumos sa mai astepti inca niste saptamani ca sa ti-l exprimi. Si, credeti-ma, mai frumos ca si copilul tau nu se bucura nimeni pe lumea asta.

Ca vorbeam de aseara si de Jesse. Chiar imi spunea: “Oare vine Mos Nicolae? De abia astept sa vina ziua. Sunt asa de entuziasmat ca nici nu pot sa dorm.” Intr-un final a adormit. Dar stiti voi cum adorm copiii…cu credinta ca ceva minunat se va intampla peste noapte. Ca sigur vor gasi un cadou chiar daca nu stiu sa spuna daca au fost cuminiti. Pentru ei Mos Nicolae inseamna intotdeauna un cadou, chiar daca nimeni nu il vede cand vine, iar el – Nicolae – nu e Mos Craciun la care i-am trimis scrisoare. Si, bineinteles, ca ei sunt primii care se trezesc dimineata si trezesc toata casa ca sa mearga jos la usa sa vada ce cadouri au primit.

Ziua de Mos Nicolae este o zi frumoasa. Cand mergi la culcare seara cu speranta si lumina in ochisori, iar dimineata o pornesti cu zambete si bucurie…atunci viata e perfecta. Si ma gandeam ca, daca reusim sa facem cateva zile pe an asa perfecte (atunci cand sunt sarbatori, zile de nastere, aniversari), ce ne opreste sa facem, sau macar sa incercam sa facem, toate zilele perfecte? Ma gandeam ca imi place tare de Mos Nicolae, probabil si mai tare de Mos Craciun si hai sa zic ca pe Iepuras il accept in casa, dar cred ca mai exista un Mos de care uitam. Mosul acela care ne face ziua perfecta in fiecare zi. Mos Fiecare!

Azi ma bucur de Nicolae. Dar, la noapte, voi adormi, la fel ca si copilul meu aseara, cu entuziasmul acela de nici nu ma lasa sa adorm. Pentru ca maine e o noua zi si, de maine, sunt Mos in viata mea. Pentru ca fiecare zi poate fi perfecta cand pleci la drum cu cizmulitele curate. Ho ho ho!!!

Am vrut sa scriu astazi despre certitudini. Si articolul meu a inceput asa:

“Avem nevoie de certitudini in viata. De confirmari. Ele ne ajuta sa ne dam seama daca facem ceva bine sau nu. Ne ajuta sa stim daca suntem pe drumul bun. Ne dau directie, siguranta si putere de a merge mai departe. Ne spun ca tot ceea ce suntem noi si facem e ok.”

Si apoi m-am oprit. Am mai baut putina cafea si m-am mai gandit. Si mi-am dat seama ca da, avem nevoie de certitudini, dar parca nu chiar avem nevoie de ele. Sau nu, nu aveam neaparat nevoie de ele. Cu ce m-ar ajuta sa stiu, de exemplu, ca maine totul va fi bine? Ar insemna poate ca stau linistit si uit sa il traiesc pe azi. Si, credeti-ma, nu am nimic impotriva unei vieti linistite. Sau, cum ar fi daca as stii ca persoana cu care am ales sa imi impart viata va ramane langa mine “pana moartea ne va desparti”? Cine poate sa aiba certitudinea asta? Si, oare, nu e posibil sa ma culc pe o ureche si, crezand ca ea e acolo, sa incep sa nu ii mai dau atentie si sa nu o mai iubesc asa cum merita? Si, din pacate, “reusim” destul de des sa facem asta cu partenerii nostri.

Cateodata simtim nevoia de certitudini. Probabil ea este, pe fond, o nevoie de siguranta. Dar, si mai probabil, acesta este un moment cand trebuie sa facem alegeri. Cand nu stim daca este mai bine sa o luam spre stanga sau sa o luam spre dreapta. Cand avem nevoie de un sfat, de o recunoastere, de un “bravo” si o bataie pe umar sau de un umar pe care sa plangem. Unii spun ca singura certitudine este ca nu exista nici o certitudine. Si, totusi, exista una: este o certitudine ca intotdeauna simtim! Simtim cum e mai bine pentru noi, pentru ca Sufletelul nostru drag ne spune asta. Si, in final, daca alegi in concordanta cu sufletul tau, vei avea certitudinea ca esti bine si vei putea sa te bucuri de viata si sa o traiesti … in prezent.

Am vrut sa scriu astazi despre certitudini. Nu am certitudinea ca mi-a iesit. Si, desi am si eu cateodata nevoia de confirmari, am certitudinea ca simt si ca fac cele mai bune alegeri pentru mine. Si, daca mai pun peste asta speranta si incredere, si adaug un topping de iubire, sunt sigur ca, in final, totul va fi bine.

Astazi suntem mai romani ca niciodata. Si e fain. E ziua nationala si e frumos sa vad ca nu ne-am pierdut speranta. Ca nu ne-am pierdut identitatea…aia nationala. E frumos sa mai vad oameni mandri ca sunt romani si mandri de Romania.

Da, Romania nu este o tara ca oricare alta. Da, avem multe probleme, un guvern de rahat, oameni care au furat tarisoara asta 25 de ani, sisteme proaste si ce mai vreti voi. Avem de toate, vorba cantecului. In schimb, tara asta are o comoara mult mai valoroasa: tara asta ne are pe noi. Pe fiecare in parte.

Citeam azi o postare a unui prieten care spunea ca o toaleta nu trebuie sa fie neaparat murdara doar pentru ca e o toaleta. Si mare dreptate avea. Atunci cand realizam ca lucrurile sunt si au importanta pe care noi le-o dam, atunci stim ca suntem creatori ai vietii noastre si a calitatii ei. Si asta nu tine de nationalitate si tara. Nici macar nu tine de vecinul de langa mine si nici de guvernantii care fura de atatia ani. Tine de fiecare in parte.

Schimbarile nu se fac la nivel de tara. Ele se fac la nivel de individ, iar apoi se vad in comunitate, pentru ca in final sa se vada la nivel de tara. Fiecare dintre noi suntem tara in care traim. Avem tara pe care o proiectam in fiecare zi.

Eu aleg sa iubesc Romania! Eu aleg sa traiesc Romania mai bine si mai frumos in fiecare zi! Eu sunt tara mea!

Mergeam cu masina spre scoala si baietelul meu, Jesse, imi spune ca abia asteapta sa vina Craciunul. Eu l-am intrebat de ce. “Pentru ca vreau sa ma joc cu zapada si vreau sa-mi vad cadourile”, mi-a raspuns dragul de el. Ce frumos suna asta din gurita unui copil cu inima pura si sufletul cald. Ce multa bucurie poate transmite un copil atunci cand nu este inca afectat de norme si cutume ale societatii, de comericalizarea sarbatorilor si vartejul vietii zilnice.

M-a pus pe ganduri jovialitatea lui. Mi-am dat seama ca am uitat cand a fost ultimul Craciun pentru care sa ma bucur, cu adevarat, ca un copil. Cand am renuntat sa mai cred in Mos Craciun si cand a devenit sarbatoarea asta o planificare a unor zile petrecute cumva si o lista de cadouri care trebuie cumparate. E adevarat, ne plac sarbatorile pentru ca suntem impreuna cu familia, pentru ca ne facem cadouri, pentru ca e mai liniste. Si e frumos asa.  Dar parca nu mai e acelasi sentiment.

Mi-e dor de copilul din mine. Mi-e dor ca sufletul meu, batran si uneori departe de mine, sa se bucure ca atunci cand eram mic si lumea era a mea. Cand renii trageau sania in zbor si Mosul cobora pe horn cu sacul lui plin de jucarii. Cand asteptam cu nerabdare sa vina si la mine si sa ii spun o poezie pentru a vedea ce mi-a adus. Cand credeam in magia sarbatorilor.

Vreau de acest Craciun sa fiu fericit. Vreau sa simt magie, bucurie si speranta. Vreau sa rada sufletul in mine. Vreau un Craciun de copil!