Eu am avut doi tati. Unul l-am avut dintotdeauna si inca il mai am. Fain tip. Cred ca i-am scos mai multe fire albe in cap decat a reusit mama intr-o viata a lor impreuna. Si, totusi, ma iubeste si nu ezita sa spuna mereu “prezent” daca i-o cer….chiar daca uneori nu intelege sau este contra vointei lui. Motzule, multam si te iubesc, chiar daca nu prea ti-o spun. Al doilea tata l-am primit. Nu stiu de ce exact, dar a fost un cadou frumos care a vrut sa mi-l faca Universul. Am invatat multe, m-am format intr-un anumit fel altfel. Acum nu il mai am, dar stiu ca Harry se uita din cand in cand la mine de acolo de printre stele si zambeste. Thank you. Miss you sometimes.

Sunt si eu tata la randul meu. Un sentiment care numai tatii il pot descrie. Acea senzatie care o simti cand ajungi seara acasa si, dupa ce reusesti sa intri cu toate gentile pe usa, auzi de acolo din living un “tataaaaa” care te face sa uiti de toate problemele si sa stii ca ai reusit ceva maret in viata. Da, e cel mai minunat “lucru” pe care poti sa-l faci intr-o viata.

Astazi mi s-a spus ca sunt un tata bun. Probabil unul dintre cele mai faine complimente pe care le-am auzit. Nu am fost intotdeauna asa, dar viata mi-a dat ocazia sa devin unul. Sa apreciez mai mult timpul petrecut cu copilul meu, sa ma joc mai mult cu el, sa il duc la scoala, sa mergem la inot, sa vedem un desen preferat, sa facem un telefon din plastelina, ba chiar sa reusesc sa ii si gatesc (si pe bune, in bucatarie sunt vai de mama mea…..sau de tatal meu, ca sa tin tonul). Si lista poate continua. Si, da, sunt fericit pentru asta.

Eu am avut doi tati. Fiul meu are unul… dar unul care vrea sa faca cat doi! Si care stie ca este si el…un tata bun.

Weekend-ul acesta am facut curat la jucarii. Probabil cei care sunt parinti intelegeti gravitatea problemei. Mai ales daca sunteti parinti din aceia care vreti sa fie copilul mega-fericit, nu doar fericit, si ii cumparati jucarii tot timpul, chiar daca stiti ca are prea multe si ca nu se va juca prea mult timp cu o jucarie noua. Pe romaneste, nu exista camera destul de mare pentru un copil in care sa incapa toate jucariile. Iar daca copilul le mai si amesteca, asa cum fac ei…dragii de ei, sa vezi atunci ce ai de lucru.

Dupa ore de rasturnat cutii in mijlocul camerei, sortat lego, masinute, arme, doplo, jocuri, sitck-isi, si nenumarate alte chestii pe care nici macar nu stiu cum le cheama, am ajuns la o oaresicare finalitate. Avem cutii cu jucarii care raman in camera si cu care “ne” mai jucam. Avem saci de gunoi plini cu jucarii cu care ne-am jucat prea intens, sa spun asa, si le-am cam distrus. Si avem, ca toata lumea, saci si cutii cu jucarii de dus in pod. Adica acele jucarii cu care nu esti sigur daca vrei sa te mai joci, dar nici nu esti sigur ca vrei sa le arunci. Sunt acele jucarii care cumva au ramas in sufletul tau si iti este greu sa te desparti de ele momentan. Si atunci incerci sa le depozitezi undeva, in cazul nostru…in pod.

In viata facem cam la fel. Cateodata mai facem curat in “lucrurile” pe care le avem. Ceea ce am stricat si nu se mai poate repara, dam deoparte. Ceea ce vrem sa tinem la indemana, pentru o “joaca” sau doua, le punem frumos cumva in sertarele vietii noastre si vrem sa le avem aproape. Dar sunt si lucruri pe care vrem sa le ducem in pod: lucruri, amintiri, oameni de care nu mai avem neaparat nevoie, dar nici nu suntem pregatiti sa le lasam. Si nu e rau. Cutiile astea sunt de fapt viata noastra: ceea ce am trait, ceea ce ducem cu noi mai departe. Sunt ceea ce suntem sau ceea ce am fost la un moment dat.

Cateodata insa punem acolo sus “in pod” si chestii de care chiar nu avem nevoie si pe care, cu siguranta, se va asterne praful. Iar acestea probabil nu vor face mai tarziu nimic in plus decat sa umple la refuz “depozitul”. Iar, la un moment dat, nu mai avem loc. Nu mai este loc de ceva nou, pentru ca nu am putut da drumul la ceea ce era vechi. Si ramanem “agatati”.

Sunt multe lucruri pe care le ducem fiecare in “pod”. Si multe sunt faine. Dar, daca nu putem renunta la cele nefolositoare si nu putem merge mai departe, in pod cine face curat la sfarsit?

Ajung de multe ori in viata cand ceea ce se intampla cu mine se vede doar in alb si negru. Sau mai rau, e asa mult gri ca nici macar nu stiu in ce directie sa o apuc. E asa de apasator incat cred ca toti norii de pe lumea asta se aduna doar deasupra capului meu, se lovesc intre ei, creeaza fulgere si furtuna e gata sa se prabuseasca peste mine. Pe englezeste as spune ca “I’m feeling blue”, dar nu tine, ca acolo macar vad putin albastru. Si cred ca multi dintre noi trecem deseori prin starea asta.

Atunci apare Mama Natura si imi trage din nou doua peste cap. Este a nu-stiu-cata zi cand pot sa ma uit pe cer si sa vad un rasarit superb. Un rasarit plin de culoare si lumina. Un rasarit care imi spune ca sunt iubit si ca pot sa fiu multumitor ca mai pot trai o zi frumoasa. Un rasarit care imi da speranta.

Un tip mai celebru ca mine spunea ca ochii nostri nu doar vad ceea ce se intampla si transmit informatii mai departe. El spune ca ochii nostri functioneaza si ca niste proiectoare care trimit in Univers intentia noastra pentru viata noastra. Si mi se pare destul de logic. Pentru ca ochii nostri, oglinda sufletului – vorba aia din batrani, nu mint si, pana la urma, noi ne facem viata asa cum o dorim. Noi o proiectam. Noi alegem daca traim dupa sabloane tiparite in alb si negru sau daca le coloram si sa le transformam in desene minunate pentru noi.

Astazi am vazut un rasarit fantastic…si merg pe mana lui. Astazi stiu ca tine de mine sa pun culoare in viata mea si sa las norii aia gri sa faca ce vor. Pentru ca ochii mei pot proiecta o “umbrela” deasupra mea, iar ploaia nu va face decat sa curete aerul pe care il respir si drumul pe care merg. Astazi imi ascut creioanele si ma apuc de colorat. Pentru ca viata e mult mai faina in…culori.

Am fost de curand din nou la teatru: Egoistul. Un spectacol adevarat: actori foarte buni, o productie simplista dar foarte interesanta si un script de exceptie, cu replici care pot atinge puncte sensibile daca esti in stare sa le auzi, nu doar sa le asculti. O poveste plina de umor, dar si trista in acelasi timp…despre relatii.

Se spune ca, in teatru, actorii trebuie sa se transpuna in personaj pentru a-l putea interpreta foarte bine.  Si cei mai multi reusesc asta cu brio si sunt extraordinari. Si merita toate aplauzele de pe lume. Din pacate, sunt oameni care se transpun in personaje si in viata reala. In relatiile pe care le au. Isi pun o masca si joaca un script creat de ei – pentru ei, crezand ca asta ii face fericiti. Ascunsi bine dupa monitoarele telefoanelor sau computerelor, socializand cu un zambet fals pe fata si creionand imagini care nu se regasesc in privirile lor. Pentru ca, oricat de frumoasa e poza pe care o afiseaza, ochii lor nu mint.

In viata reala e diferit. Aici exista o singura optiune: sa fii personajul; nu ai voie sa te transpui, sa-l personifici. Trebuie sa fii tu cel real, fara masca. Pentru ca viata trebuie traita si simtita. La fel, o relatie trebuie traita cu adevarat si simtita. In relatie nu joci un rol, pentru ca o relatie nu trebuie sa fie o piesa de teatru. Acolo nu te prefaci ca faci. In relatie esti sau nu esti. Nu ai un sufleur sa iti sopteasca repliciile corecte si nici nu poate exista doar un monolog. In relatie sunt intotdeauna doi, iar, daca nu reusesti un dialog…pai nu ai relatie. Atunci ai un spectacol….de teatru, daca vrei…la finalul caruia mi-e teama ca nu vor exista aplauze.

Imi place teatrul. Ma mai duc. Dar imi place mai mult viata. Si sigur vreau sa o simt si sa o traiesc cu adevarat. Indiferent care e scriptul ei final.

E greu sa vorbesti despre iubire, mai ales cand este un subiect cunoscut de toata lumea. Si pana la urma, exista vreun expert in iubire? Nu, nu cred. Iar in iubire nu prea are cine sa iti dea sfaturi pentru ca nu se aplica la tine, la situatia ta. Singura care poate sa iti dea sfaturi este, de fapt, inima ta. Este sufletul tau ascuns acolo in inima ta care iti spune ce vrea, daca inveti sa il asculti.

Iubim in fiecare zi. Iubesti timpul petrecut cu partenerul tau chiar daca uneori nu te vrea aproape…si asta pentru ca stii ca este ceea ce vrei sa ai langa tine; iubesti timpul petrecut cu copilul tau care vrea sa se joace cu tine chiar si atunci cand tu nu ai chef sau esti frant de oboseala; iubesti sa lucrezi la un proiect care te provoaca si vrei sa iti dovedesti ca esti bun. Da, iubim in fiecare zi si aruncam cu iubirea in toate partile.

De cele mai multe ori insa ne complicam viata. Pur si simplu. Pentru ca atribuim iubirea unor oameni, unor circumstante care nu o merita. Iar cei care sufera sunt: pam pam…tot noi. Pentru ca generam niste asteptari, care, neindeplinite, duc la dezamagiri si suferinte. Iar ea, iubirea nu e nelimitata. Ajungi cateodata in punctul unde nu mai ai. Pentru ca uiti sa mai umpli paharul de iubire cu care ai plecat la drum si din care ai baut cate putin in fiecare zi. Si, atunci cand nu primesti iubire inapoi, sorbi in gol. Pentru ca nu mai e nimic acolo.

Si totusi, care e solutia? Pentru ca nu se poate sa traim fara iubire. E sentimentul universal care guverneaza universul, singurul care are rost, are sens si merita a fi trait. Pai…nu am solutia. Dar stiu ca trebuie sa ma uit la inima, la suflet si sa incep sa ascult. Iar sufletul imi spune ca, daca nu ma iubesc in primul rand pe mine, nu am cum sa iubesc pe altii iar ei sa ma iubeasca la randul lor. Daca nu ma respect in primul rand pe mine, nu am cum sa primesc respect de la altii. Si pana la urma, doar pe mine ma am. Nu am drept asupra nimanui altcuiva. Fiecare este pe barba sa, isi asuma ce vrea si isi implineste destinul cum stie. Tot ce pot face este sa incerc sa iubesc neconditionat (un ideal, recunosc, si o lectie mega-grea de invatat), iar, daca cineva simte ca vrea sa imparta din iubirea sa cu mine, o accept si ma bucur de ea. In rest…e poveste.

Am scris azi despre iubire, fara a avea pretentia ca stiu cu ce se mananca…dar am scris cu iubire. Si, de azi, imi iau sufletul si ma apuc sa-l iubesc.

De curand la noi in curte a “aterizat” o pisica. Simba a venit sa complecteze decorul mioritic alaturi de catelul nostru, Seven. Acum, Seven, stapanul curtii, are o mare problema cu pisiciile. Tot ce misca si face miau e dead meat, vorba aia englezeasca. Iaca si problema: cum facem sa facem sa stea totusi impreuna; cum facem ca Simba sa nu devina masa de pranz a lui Seven (nu de alta, dar e greu sa-i explicam lui Jesse ca Seven a mancat-o pe Simba, pisicuta lui frumoasa, si ei, la final sa ramana prieteni). Mare problema mare si greu de rezolvat.

Numai ca in viata se intampla “miracole”. Viata are un fel ciudat de a ne arata ca nu totul este asa cum pare si nu totul este imposibil, chiar daca pare. Niste saptamani Simba a stat in terasa inchisa si Seven afara. S-au privit toata ziua prin geam…iar eu ma rugam sa nu rupa pisica canapeaua. Am mai iesit cu ea afara sau a mai intrat el inauntru. Cu tinutul in brate, cu nu e voie sa o ranesti, cu lasatul jos si stat cu ochii pe ei ca pe butelie sa nu o ia in gura…tot tacamul. Intr-un final, ne-am riscat si i-am lasat liberi. Si ghici ce: se iubesc. Traiesc de atunci amandoi frumos afara, impart mancarea, impart curtea, se giugiulesc si se bucura de viata impreuna. Si sunt asa de simpatici.

Lectie frumoasa primita de la Doamna Viata. Oamenii sunt cateodata ca si cainele si pisica. Caractere total diferite, cu personalitati diferite, cu obiceiuri diferite si totusi, daca ii lasi impreuna, s-ar putea sa constati ca pot impreuna. In “curtea” lor au responsabilitati diferite si fac lucruri diferite, dar pot sa fie si impreuna. Desi par ca nu sunt facuti de Mama Natura sa existe impreuna, pot alege ca pot. Trebuie doar sa aibe curaj sa fie. Pentru ca ii uneste ceva.

Ploua in fiecare zi cu pisici si caini (tot o vorba englezeasca). Dar ploua in fiecare zi si cu miracole. Si ce frumos este cand ploua cu dragoste.

Toata viata m-am lovit de scari. Cand eram mic, urcam treptele pana la etajul unu pentru a-mi vizita bunicii, coboram de la sase sa merg pana la alimentara de la colt, mergeam “pe pipaite” pe culoarele blocului care parca nu se mai terminau atunci cand, pe vremea colorata puternic in rosu, se lua curentul si bineinteles ca nu aveai lumanare la indemana….ca de lanterna nici nu se prea putea pune problema. Iar cand liftul nu mergea…asta e alta poveste.

Am crescut putin si am descoperit alte tipuri de scari. M-au “invatat” la scoala de scarile sociale care, sincer, nu mi-au folosit la nimic –  care nu m-au urcat niciunde. De fapt, m-au coborat in zona de incertitudine. Apoi am descoperit scarile podiumurilor, caci batalia pentru un premiu nu s-a oprit niciodata (dar mama era fericita sa stie ca mai adauga la colectie o diploma, iar eu sigur uram coronita aia stupida de premiant). Am crescut mai mare si am descoperit scarile carierei. Si am urcat pe ele dorind sa am jobul cel mai important sau cel mai bine platit. De fapt, am mers treapta cu treapta ca sa descopar ca o functie nu te face mai om decat esti, ci doar un om cu un portofel mai gros. Care oricum nu te ajuta sa ajungi undeva mai repede. Si am ajuns inapoi la scari.

Am mers mult pe scari. Au fost scari care m-au dus in sus – si a fost greu – si de multe ori a trebuit sa ma tin de balustrada de oboseala, dar s-a meritat. Si au fost si scari care m-au dus in jos si, desi parea ca urc, am coborat mai repede decat mi-am imaginat. Insa asa e viata. Uneori “in sus ce e? in jos nimic/ in jos ce e? in sus nimic”.

Nu am stiut insa ca toate scarile duceau la mine. La mine insumi, cel care sunt cu adevarat, cel din interior. Si inca ma plimb pe ele. Urc sau cobor, nici nu e asa de important, pentru ca este modul in care ma descopar…treapta cu treapta.

“Si-acuma va implor zambiti

In lumea plina de urmari

Voi care farduri si ciori prasiti

Intunecati si spalaciti

Lasati-ma sa fiu pe scarï!”

In viata suntem de multe ori in situatia sa facem alegeri. Unele de mica importanta, altele de mare importanta, iar cateva dintre ele vitale. Ca doar suntem inzestrati cu liberul arbitru…puterea de a decide pentru noi ce e bine…pentru noi.

Alegerile noastre sunt influentate de multi factori. Si de cele mai multe ori doar de factorii externi, pentru ca nu am invatat sa ne ascultam pe noi. Iar acest lucru e foarte important cand e vorba de acele alegeri vitale. Si rulam un mic programel care ne trece prin cateva etape, pe care nu le constientizam, si ne lasam dusi de val. Mai intai simtim resentimente si ne dor toate lucrurile care ne ranesc, toate frustrarile si rautatile pe care le resimtim asa de tare. Apoi ne blocam intr-o rezistenta ce o afisam in fata vietii. Nu ne lasam sa fim fericiti, sa ne bucuram de ea. Iar, in final, in loc sa iertam, ne “razbunam” si platim inapoi cu aceeasi moneda. Constient sau inconstient. Si ranim la randul nostru. Pentru ca descoperim ura. Si e mai usor asa. Si ni se pare drept si justificat.

Numai ca nu nu facem diferenta intre vina si responsabilitate. Si incercam mereu sa gasim vinovati si sa atribuim vina pentru ceea ce ni se intampla. Dar de cele mai multe ori uitam ca nu stim tot adevarul. Ca nu avem toate datele care ne-au dus intr-o anumita situatie. Ca, de fapt, unele lucruri sunt fapte si nu ceea ce este real si important pentru noi…Adevarul care conteaza si care il simtim in inima noastra. Si cautam sa ne facem “dreptate”. Dar responsabilitatea pentru faptele noastre, gandurile noastre, actiunile noastre este…a noastra. A fiecaruia in parte pentru el. Iar ceea ce facem si cum facem tine doar de noi insine.

Alegem in fiecare zi. Dar putem alege punand, in loc de ura, iubire. Nelson Mandela spunea ca “daca oamenii au invatat sa urasca, ei pot fi invatati si sa iubeasca…pentru ca iubirea vine catre inima mai natural decat opusul ei”. Putem alege azi iubirea?

Azi aleg. Aleg sa nu judec, pentru ca inteleg ca fiecare face ce poate in fata lectiilor pe care le are de invatat. Aleg sa invat lectia mea si sa fiu mai bun. Aleg sa ofer, pentru ca stiu ca voi primi ceea ce dau. Aleg sa imi proiectez eu viata, ceea ce vreau sa simt, sa primesc si sa transmit la randul meu, si sa nu ma mai las dus de val. Azi aleg sa iubesc!

Murim cate putin cand nu mai zambim.

Murim cate putin cand lovim in cel de langa noi fara se ne pese.

Murim cate putin cand uitam sa ne luam in brate.

Murim cate putin cand suntem razbunatori.

Murim cate putin cand luam lucrurile ca si cum ni se cuvin.

Murim cate putin cand pierdem.

Murim cate putin cand nu ne mai bucuram ca stam la masa impreuna.

Murim cate putin cand renuntam sa mai luptam.

Murim cate putin cand nu mai vorbim.

Murim cate putin cand ne cauzam suferinte gratuite.

Murim cate putin cand nu incercam sa fim mai buni.

Murim cate putin cand nu ne mai sarutam.

Murim cate putin cand ne chinuim reciproc.

Murim cate putin cand nu ne mai privim in ochi.

Murim cate putin cand nu mai e muzica in viata noastra, ci doar zgomot.

Murim cate putin cand nu mai suntem multumitori.

Murim cate putin cand nu ne dam seama ca timpul trece si nu il mai putem aduce inapoi.

Murim cate putin cand spunem adio.

Murim cate putin cand nu ne raman amintiri.

Murim cate putin cand uitam ca nu suntem singuri.

Murim cate putin cand suntem singuri si uitam.

Murim cate putin cand ne pierdem speranta.

Murim cate putin cand trebuie sa invatam sa traim.

Murim cate putin cand uitam ca murim cate putin.

Murim cate putin…cand nu mai iubim.

Prietenia…ce cuvant frumos si ce relatie speciala in viata noastra. Toti avem prieteni si ce bine e asa, nu? Avem o multime de prieteni. Ii si punem pe categorii cateodata: prieteni de baute, prieteni cu care muncim, prieteni mai buni, prieteni mai putin buni (amici le zicem acestora, si nu pentru ca nu sunt la fel de buni prieteni ca si prietenii, ci doar pentru ca ii vedem mai rar). Ca sa nu mai spunem de cei mai buni prieteni.

Prietenii sunt acei oameni cu care noi putem sa fim noi. Acei oameni carora nu trebuie sa le aratam o anumita fata a noastra, pentru ca ei deja ne cunosc. Ne cunosc cu bunele si cu relele noastre si, de cele mai multe ori, ne accepta asa cum suntem. Acei oameni care au un coltisor liber din viata lor pe care noi il ocupam linistiti fara sa platim chirie pentru el.

Generic spunem ca prietenii sunt acei oameni care sunt langa noi tot timpul. Si, de cele mai multe ori, unii sunt atat de aproape atunci cand ne e greu, incat drumul nostru in viata devine o plimbare placuta sub soare. Si ce bine e! Ce bine e sa ai prieteni!

Dar langa noi sunt asa de multi oameni in fiecare zi. Oameni pe care langa trecem, oameni cu care interactionam si la care reactionam. Si nu ne iese intotdeauna onorabil. Si nu suntem neaparat mandri de asta. Cu siguranta nu putem fi prieteni cu toata lumea. Dar putem sa avem o atitudine de prietenie fata de toata lumea. In orice facem. Sa zambim frumos prieteneste la magazin, chiar daca vanzatoarea e obosita si nu ne zambeste. Sa dam o mana de ajutor din cel mai prietenesc motiv posibil, chiar daca nu ni s-a cerut acest lucru. Sa nu fim ignoranti, doar pentru ca nu e treaba noastra, ci sa fim prieteni cu cel care are un “munte” de trecut si il vedem ca duce singur un bagaj mai mare decat el.

O schimbare de atitudine poate face mult. Adevarata prietenie sterge raul si amplifica binele in viata noastra. Daca tratam lumea cum tratam un prieten, cred ca si lumea ne va acorda la randul ei prietenia. Cei de langa noi nu sunt straini, sunt doar prieteni pe care nu ni i-am facut inca.

“Prietenia nu este ceva ce inveti la scoala, iar, daca nu ai invatat intelesul prieteniei, nu ai invatat nimic”( Muhammad Ali). Invatam deci?