“Cercul vietii ne misca pe toti, prin disperare si speranta, prin incredere si dragoste, pana cand ne gasim locul pe calea care se desfasoara in fata noastra…in acest cerc numit viata.”

Viata este ca o roata panoramica. Un mare cerc care te invarte incet sau rapid, linstitor sau ametitor, dar care te invarte intotdeauna inainte. Un cerc care te urca pe culmi pe care care nu ai crezut vreodata ca vei ajunge, dar care te si coboara si, uneori, da cu tine de pamant. Este un cerc in care se invart cu tine, si pentru tine, toate lucrurile, fie ele bune sau rele.

Nu ceri neaparat bilet pentru asta si nici nu prea alegi cu cine imparti cabina de mers. Ajungi acolo cu un singur scop precis: propria persoana. Sau, mai bine spus, propriul suflet. Din ziua in care te nasti si te imbarci in aceasta calatorie, roata se misca si te trece prin tot ce ai nevoie ca sa devii tu…acel suflet care trebuie sa se gaseasca si sa se defineasca.

Urci incet incet prin viata si culegi pe drum invataturi, culegi prieteni, cariera…si ajungi sus, unde te asteapta o panorama care iti taie respiratia. Si ai timp sa te bucuri de ea si sa simti cat e de bine sa fii deasupra lumii…sa fii pe val. Apoi roata te coboara iarasi jos, poate pentru ca nu ai invatat destul. Si culegi pe drum amaraciuni, dezamagiri si regrete. Si ai impresia ca jos e atat de jos incat sub pamant ti se pare un loc destul de inalt.

Acesta e momentul cand poti sa analizezi unde a fost bine, sus sau jos, la mijloc, la dreapta sau la stanga, si poti vedea ce te defineste. Iar, apoi, poti sa ceri inca un bilet si sa urci din nou, in cunostinta de cauza. Si, fiindca viata e frumoasa, ea te ridica din nou si va mai face cu tine inca o tura, dandu-ti sansa sa te redescoperi.

Roata vietii nu se opreste niciodata. Ea nu are inceput si nu are sfarsit. Are doar “cabine” unde intram pe rand fiecare. Si are pregatite pentru mine si pentru tine experiente care sa ne bucure atunci cand suntem sus, dar are si lectii pe care trebuie sa le invatam atunci cand suntem jos. De multe ori este ametitor. Dar de cele mai multe ori se merita, pentru ca sufletul tau merita si pentru ca…panorama este superba!

De multe ori am discutat cu prieteni despre biserica si despre cum nu lucreaza la imagine deloc. Sau cum, de-a lungul timpului, a dat-o de gard rau de tot din acest punct de vedere. Cel putin biserica de la noi. Si nu numai cea ortodoxa, traditionala. Si celelalte sunt la fel…in felul lor. Dar la cea ortodoxa ma refer acum, ca e la moda (sau nu!). Macar e la stiri.

Facem un intreg debate pe tema religiei in scoli. Si avem dreptate sa il facem. Nu atat pentru faptul ca cineva detine solutia sau adevarul suprem, cat pentru faptul ca Divinitatea, ca sa-i spunem cat mai obiectiv, ne-a dat un mare cadou numit liber arbitru. Adica, pe romaneasca mea: alege ba ce vrei! Esti liber sa crezi in ce ai tu chef si, functie de denominatia de care te simti mai apropiat, sa vezi la sfarsit ce iese sau unde te duci cand te duci.

Numai ca religia nu spune ca trebuie sa impui celuilalt de langa tine ce trebuie sa faca. E adevarat, gasim la Carte niste indemnuri in acest sens, dar, asa cum inteleg eu, sunt doar indemnuri de a merge si spune si altora despre credinta ta. Nu de a o impune. Iar, in era in care traim, putem face asta in mod civilizat si cu oamenii care sunt curiosi sa afle despre asta. Adica, ai public – ai speech! Nu ai public – au dreptul suprem, venit de Sus, sa nu te asculte!

Eh…putem vorbi mult aici, dar incepusem cu imaginea. In ultimele zile, BOR a facut o miscare “desteapta” si a implicat “personalitati” din viata cotidiana sa isi sustina sau impuna idea de obligativitate a orelor de religie in scoli. Cum s-ar spune la PR: smart move! Nu sunt primii si nici ultimii care au facut mutarea asta. E bine sa arati ca idea ta este impartasita si de altii, chiar sustinuta de ei. Iar, daca publicul larg ii si cunoaste, pare maret de credibil. Adica, ai binecuvantarea Tatalui! Doar ca subiectul e putin sensibil si al dracu de personal. Si ar trebui sa ramana personal. Nu am nevoie de un “cantaret” sa-mi spuna ca e bine sa ma rog. Nu am nevoie de PR pentru asta.

Hai sa aberez putin si sa-mi imaginez cum era daca Tata Mare avea nevoie de PR. Nu cred ca trimitea ingerii sa ne aduca vestile (bune sau rele) la nivel de instiintare….ceva ce oricum se intampla. Intai facea putin de lobby. Veneau carele de foc cu ingeri, parcau la mall, stateau cu noi la o cafea (si povesti) si incercau sa ne spuna ca e mai bine sa fim credinciosi. Faceau si cateva minuni sa ne “cumpere”. Ne vindeau “produsul” Isus poate inainte sa apara pe pamant. Nu cred ca ne atingeau coarda sensibila bagandu-ne in inima o sabie sau trimitand pe noi vreo zece urgii, iar apoi gaseau pe un artist sa ne spuna ca asa e bine!

Nu sunt ateu. Nici nu sunt cel mai bun om religios. Pentru ca nu imi plac formele asa tare. Pentru ca, momentan, cred ca faza asta cu credinta este o chestie interioara si mult prea personala ca sa o pun la cover picture. Cred insa, destul de tare, ca am voie sa cred in ce vreau eu (si sa fiu responsabil pentru asta) si ca nu trebuie sa imi impun punctul de vedere cu forta. Pentru ca si cel de langa mine are acelasi drept. Si cred ca pot sa-l iubesc, asa crestineste…ca la Carte…, chiar daca aici nu e de acord cu mine.

Deci…sigur nu cred ca ar trebui sa punem religia in scoli. In schimb, ar trebui sa punem mai multa religie, pardon….credinta, in biserici. Ar trebui sa fim mai ingaduitori cu cei de langa noi, sa invatam sa traim impreuna fara sa incercam sa ne manipulam reciproc, sa fim cu inima deschisa si sa fim mai buni. Poate mai buni si la PR!

“Oglinda oglinjoara, cine e cea mai frumoasa din tara?” Indiferent daca ai citit povestea Alba ca Zapada sau ai vazut una din multele ecranizari ale sale, cu siguranta ai auzit celebra replica de multe ori pana acum. Si, oricum, cred ca, atunci cand te intalnesti cu oglinda din baie sau cu oglinda cea mare de pe hol, care iti ofera o “panorama” a ta, macar din cand in cand iti amintesti de ea.

Ne uitam in oglinda ca sa ne aranjam. Punem putin machiaj (…fetele, de principiu), ne controlam dintii daca sunt mai albi ca zapada, de parca am fi in concurenta cu Snow White, ne aranjam parul, il intindem cu placa, ii facem bucle sau doar ne trecem cu mana prin el (baietii) … in fine, incercam sa ne facem frumosi. Pentru ca iesim in lume si, pe dinafara, ar fi extraordinar daca am fi impecabili.

Dar nu ne uitam si nu ne aranjam si la interior. Sau foarte rar. Cum ar fi sa avem o oglinda si pentru sufletul nostru, pentru ceea ce suntem cu adevarat. Oare cat am sta in fata ei? Am fugi imediat pentru ca imaginea nu este prea frumoasa? Sau am sta ore in sir sa ne retusam, pentru ca nu vrem sa ne vada lumea asa cum aratam de fapt? Este imaginea pe care o “vindem” asa frumos in era selfie-urilor aceeasi cu ceea ce vedem in aceasta oglinda imaginara?

Cand te uiti in oglinda “de interior” ai doua variante: ori te iubesti, ori te urasti. Daca te iubesti, tot ce trebuie sa faci este sa mai pui putin rosu Ferrari pe buze (n.a. – nu pentru baieti!!!) si poti sa mergi sa cuceresti lumea. Ar fi perfect sa fim cat mai multi in aceasta postura. Ce faci, insa, daca oglinda iti arata ca e posibil sa te urasti? Nu cred ca poti sa ignori asta, pentru ca nu esti vampir si nu apari in oglinda. Crede-ma ca se vede! Nu poti nici sa lasi imaginea asa la nesfarsit, pentru ca oamenii vor vedea si vor simti ca nu esti real si autentic. In plus, te vei vedea si tu in fiecare zi si nu poti sa spargi oglinda: batranii spun ca aduce ghinion! Ce faci cand nu poti sa pui imaginea asta ca poza de profil?

The King of Pop, spunea foarte frumos (in traducere libera) ca atunci e momentul bun pentru o schimbare: “voi face o schimbare, macar o data in viata mea; ma voi simti cu adevarat bine, voi face ceva sa conteze, voi face bine…voi incepe cu omul din oglinda si il voi ruga sa-si schimbe modul in care traieste.” Oglinda nu te ajuta la nimic daca stai orb in fata ei. Iar schimbarea poate sa nu fie usoara, pentru ca iesi din zona de comfort in care ai fost obisnuit sa stai. Schimbarea poate fi inceata, pas cu pas, sau brusca, in totalitate. Viteza nici nu conteaza, atata timp cat faci ceva. Asa cum oglinda te ajuta cand conduci, ca sa vezi ce se intampla in trafic sau sa parchezi pe locul tau, asa te va ajuta pe drumul tau spre un tine mai bun, spre o persoana ca circula in siguranta prin viata. Dar trebuie sa inveti sa te uiti!

De multe ori imi vine si mie sa sparg oglinda. Dar nu o fac. Pentru ca atunci nu ma mai vad deloc. Oglinda oglinjoara mea vrea sa-mi vada sufletul. Ea vrea sa stie daca sunt frumos pe dinauntru. Sper sa ii pot arata intotdeauna ca sunt…omul din oglinda!

Februarie vine in fiecare an cu dragostea la purtator. Este sezonul cu inimioare. Si nu e rau. La noi, februarie vine insa si cu vesnicul debate: ce si cand sarbatorim? Valentine’s Day sau Dragobetele? Nu vreau sa fac acest debate pentru ca nu conteaza. Nu conteaza daca iubesti romaneste, englezeste sau oricum ar fi. Ceea ce conteaza cu adevarat este sa iubesti in fiecare zi si…sa iubesti cu inima!

Este foarte usor sa te indragostesti. Vorba aceea romaneasca: ce e frumos si lui Dumnezeu ii place. Dar de la indragosteala pana la iubire este o cale lunga. Un drum care nu ar fi asa de rau, daca ne-am uita in jos, spre inima noastra, si nu in sus, spre mintea noastra. Viata este destul de simpla, dar uneori chiar insistam sa o complicam. Cand iubim cu mintea, cu gandul, lucrurile o iau usor razna. Ce iubim atunci de fapt…persoana din fata noastra, cu adevarat, asa cum este ea….sau imaginea ei pe care ne-am pus-o frumos in fata ochilor (pentru ca este locul cel mai apropiat de minte)? Sigur avem senzatia atunci ca totul este magic, dar uitam ca magia este cateodata o iluzie. Iar, cand “show-ul” se termina, ne trezim…suferind, pentru ca nu suntem in stare sa vedem dincolo de acea poza.

In schimb, cand iubim cu inima parca e mai simplu. Se spune ca unele lucruri nu le poti vedea cu ochii, ci doar cu inima. De fapt, nu vezi nimic, dar simti totul. Simti cum tu, cel din interiorul tau, si tot ce te inconjoara intra in rezonanta si, curios, chiar are logica (de parca logica are ceva cu inima !!! ). Atunci, dragostea nu este doar o emotie pe care o experimentezi, ci devine ceva de care te poti bucura cu adevarat. Pentru ca te opresti din gandit si te apuci de simtit. Pentru ca atunci poti renunta la control si poti avea incredere in cursul vietii; atunci poti da si poti primi din frumusetile vietii si atunci simti cu adevarat dragostea. Si, in acest joc frumos numit dragoste, vei iesi castigator.

“Nu poti invata sa iubesti decat iubind”, spunea Iris Murdoch. Dar sigur poti alege cum vrei sa iubesti. Este un altfel de debate, prin care merita sa treci. Si, cand te gaseste dragostea, fii sigur ca se va furisa exact in inima ta!

Cateodata viata iti rade in fata. Este acel moment cand nimic nu iti iese, cand parca toate lucrurile merg pe dos sau, mai rau, nu merg deloc. Este momentul cand te uiti dimineata pe geam si nu vezi nici un motiv pentru care este ziua afara si te bucuri doar ca nu ploua. Asta ti-ar strica si mai tare o zi deja stricata. Este o zi pe care, pur si simplu, vrei sa o stergi din calendar si sa nu o traiesti.

Toti am trait sau traim astfel de zile. Si, totusi, timpul nu se opreste pentru niciunul dintre noi. Nu putem sa alegem zilele dupa bunul nostru plac. Timpul este probabil singurul lucru pe care nu il controlam. Dar nici el – timpul – nu ne controleaza pe noi, pentru ca avem cadoul primit de acolo de sus de a alege: de a alege ce facem cu viata noastra.

Poate o astfel de zi este momentul in care trebuie sa ne gandim la noi. Sa stam sub un dus fierbinte si sa ne evaluam. Cu bunele si cu rele noastre. Pentru ca le avem pe toate. Doar ca le amestecam in asa fel incat nici noi nu mai stim ce facem. Iar atunci cel mai bine este sa iesim putin din viata noastra si sa o privim din exterior. Sa ne uitam la noi si la cei din jurul nostru… si sa ne iertam. Pe noi insine, in primul rand, si apoi pe cei din jurul nostru. Si, da, sa ne cerem iertare pentru ce am gresit fata de ei.

Asa vom putea aprecia oamenii din jurul nostru mai mult, pentru ca, de fapt, unii au fost acolo intotdeauna si ne-au incurajat: cu o vorba buna, cu o cafea in liniste, cu o imbratisare venita la timpul potrivit. Asa vom simti dragostea si ne vom putea iubi si pe noi insine, exact asa cum suntem, asa imperfecti, dar perfect de umani. Si, poate, acea zi devine momentul cand vom zambi din nou, cu incredere ca va fi bine…ziua in care descoperim ca soarele este iarasi acolo sus pe cer si ne zambeste si el.

Cateodata viata iti rade in fata. Dar nu e nimic, pentru ca poti sa alegi sa te ridici de jos si sa-i zambesti inapoi. Tot in fata!

“Inger ingerasul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu…” De mic stau de vorba cu ingerasul meu  pentru ca asa am fost invatat: seara, inainte de somn, sa spun o rugaciune. Nu stiu sigur daca ajunge undeva rugaciunea asta, dar vreau sa cred ca da. Imi imaginez ca am macar doi ingeri, unul la dreapta si unul la stanga, care se cearta cum sa ma ajute mai tare atunci cand nu gasesc drumul, care isi dau coate si rad de mine cand fac cate o prostie si care isi deschid larg aripile si ma iau in brate ca sa ma protejeze atunci cand am nevoie.

Imi aduc aminte ca am avut momente in viata cand am simtit ca au fost acolo si am avut momente cand am crezut ca s-au saturat de mine si au plecat. Cred ca sunt momente in viata cand esti asa de jos incat nici ei nu pot sa ajunga la tine. Dar, si atunci, stiu ca in acele momente unii ingeri aleg sa cada si ei, doar ca sa fie langa tine.

Si, cateodata, se deghizeaza perfect in oameni pe care ii intalnesti in viata “intamplator”. Oameni care apar in viata ta ca sa ti-o faca mai frumoasa. Oameni care iti dau o parte din sufletul lor si, de multe ori, o parte din inima lor. Pentru ca asa stiu ei sa fie langa tine, cu inima.

“Inger ingerasul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu”… multumesc! Stiu acum ca nimic in viata nu este intamplator. Ne auzim deseara. Dar, pana atunci, nu pleca!

“Lumea este plina de oameni nebuni. Eu sunt unul dintre ei”. Un citat frumos pe care l-am gasit pe Internet si care avea numele meu scris pe el.

In viata facem multe lucruri traznite, “nebune”. De multe ori le facem voit, alte ori le facem nevoit. Iar, uneori le facem instinctual, pentru ca acolo este o forta care ne indeamna spre ele. O energie, o atractie poate, care este prea mare sa i te opui.

Este modul in care viata ne testeaza si ne da lectii, sau modul in care ea ne arata drumul pe care trebuie sa mergem. De aceea, cred ca micile nebunii din viata noastra sunt acele nebunii simpatice, care adauga valoare si ne permit sa experimentam viata. Care ne ajuta sa devenim ceea ce trebuie sa devenim, chiar daca, de multe ori, se intampla asta intr-un mod atipic, nebunesc. Si, pana la urma, viata este si ea o nebunie, nu?

Este foarte interesant cum 7 ore pot sa-ti schimbe viata. “7 ore” poate fi programul tau zilnic la servici; “7 ore” poate fi, de exemplu, un drum de la Timisoara la Bucuresti; “7 ore” poate fi timpul in care ajungi sa cunosti o persoana cu care nu ai vorbit niciodata pana atunci; “7 ore” poate fi timpul in care ajungi sa te cunosti pe tine. In 7 ore poti sa constati ca poate esti “nebun”…nebun dupa viata, nebun dupa fericire, nebun dupa cineva… nebun dupa tine.

Cateodata oamenii se uita la mine si spun ca sunt nebun. Mi-ar placea sa cred, si sper, ca o fac si in sensul bun. Mie mi-a luat 7 ore sa aflu asta. Si o cafea. Acum cafeaua o beau in fiecare zi. Mai trebuie doar sa imi mai acord, din cand in cand, cate 7 ore sa mai invat si sa mai traiesc.

“7 ore” sunt o provocare, asa ca ia-ti o cafea si da-ti timp! Si poate reusesti sa devii si tu…”nebun”.

De cand ma stiu, tot ce era sau venea “de afara” era bun. Era ceva ce noi nu aveam aici, in minunata noastra tara. Era ceva cu care ma laudam la toti prietenii, ceva cu care ma mandream pe strada. Acel ceva “de afara” starnea invidia celor din jurul meu. Eram brusc “ala cu neamuri afara” si, pe bune, imi placea, chiar daca aveam poate un amarat de breloc din Australia sau niste tenisi si un tricou din America.

Aseara, termenul “de afara” a prins o nuanta pe care nu speram vreodata sa o aiba. Aseara, “neamurile de afara” au fost alea noastre ale tuturor. Aseara, romanii “de afara” ne-au dat o lectie de neuitat. Acolo, romanii au redescoperit mandria nationala. Aceeasi oameni care si-au pierdut speranta intr-o Romanie mai buna si au plecat pentru ca sa le fie mai bine. Aseara, romanii au redescoperit unitatea, chiar daca viata din “vestul salbatic” le arata ca vor trai mereu intr-o competitie continua cu semenii lor. Romanii de aseara au redescoperit ca nu pot fi calcati in picioare oricum….si nu de oricine. Romanii “de afara” ne-au aratat celor de acasa ca mai exista speranta si ca trebuie sa luptam pentru ea. Speranta de normalitate macar.

Acasa, in schimb, jumatate din romani au stat linistiti si i-a durut undeva de viitorul tarii. Statistic vorbind (sau scriind), viitorul presedinte ar fi fost ales cu votul a doar 25% din populatia tarii. Adica unul din patru. Mi-e greu sa fac analogie spre ceva. Cum era daca D’Artagnan era singur si ceilalti trei muschetari nu erau? Cum era sa nu ai parinti si vreun frate sau sora, si erai singur pe lume?

Lectia “de afara” e foarte importanta. Spuneam candva ca schimbarea maselor incepe cu indivizii. Si cred ca niciunui individ nu ii place sa fie caracterizat ca resemnat, nepasator sau indiferent. Dar ea – lectia –  trebuie urmata sau trebuie sa vina deodata cu lectia de dinauntru. E timpul sa invatam. E timpul sa punem acel “afara” inauntru. Si ne vom da seama ca nu merge copy-paste, pentru ca deja avem acel ceva in noi. Trebuie doar sa-l redescoperim.

Cand vorbim de frumusete, criteriile dupa care dam note sunt diferite de la oameni la oameni. Ce face un om frumos? Un “selfie” reusit la malul marii? Numarul de “like-uri” la un citat inspirat care l-a postat pe Facebook? Vestimentatia de sezon sau atitudinea nonconformista pe care o afiseaza? Poate…

Candva am cunoscut un om vesel. Zambea intotdeauna si, oricat eram de trist, reusea sa ma scoata din starea aceea si sa ma faca sa ma simt mai bine. Am cunoscut si un om foarte spiritual. Atunci cand nu gaseam raspunsuri la multe intrebari “grele” despre viata, acesta venea cu o alternativa, cu o viziune care parca lumina cerul intunecat care statea pana atunci deasupra capului meu. Am cunoscut si un om de o bunatate deosebita. Un om care era mereu gata sa dea din timpul sau pentru mine, sa bea o cafea cu mine, sa ma asculte si, mai mult, sa ma ajute. Si am cunoscut si un om care nu avea mai multe fete. Era el intotdeauna si asta ma facea sa ma simt bine in preajma lui.

Scriu, de fapt, de un singur om. Un prieten drag care, din pacate, a plecat. Un om frumos…vorba unei prietene, prea frumos ca Doamne Doamne sa nu il vrea langa el. Prietena careia trebuie sa-i multumesc ca ne-a readus impreuna. Dar, probabil, Doamne Doamne stie mai bine ce e bine pentru noi. Am ramas totusi cu multe amintiri, lectii si o “mostenire” ce trebuie sa o duc mai departe. Mostenirea de a fi frumos din interior spre exterior si nu invers.

Imi vei lipsi, my friend. Dar ma bucur ca, ultima data cand ne-am vazut, mi-ai spus cum sa fac sa gasesc linistea si lumina. Si stiu ca ma voi gandi la tine de fiecare data cand vreau sa ajung acolo. Sunt impacat pentru ca stiu ca acum iti dai coate cu ingerii si razi de mine vazandu-ma scriind asta. Si stiu ca iti este bine acolo unde esti. Iar mie, aici, nu-mi ramane decat sa fiu…un om frumos.

De multe ori in viata iti este greu sa intelegi anumite lucruri, oameni sau actiuni. Iti este greu pentru ca in fiecare zi duci o lupta cu ego-ul tau care vrea sa te puna pe tine inaintea tuturor. O lupta in care acceptarea devine o unealta pe care ar fi minunat sa inveti sa o folosesti.

Acceptarea inseamna sa nu mai judeci.  Sa nu mai judeci oamenii si ceea ce fac, chiar daca ti se pare ca nu e bine pentru tine. De multe ori, judeci si te superi din nimicuri. Nimicuri care peste ceva vreme nu vor mai conta. Dar, pentru moment, impulsurile te transforma in ceea ce poate nu vrei sa devii. Cateodata oamenii sunt lectii de viata pentru tine. Ei sunt ajutoarele de care ai nevoie ca sa cresti. Nu judeca oamenii. In schimb, poti sa-i iubesti si poate sa fii o sursa de inspiratie pentru ei.

Apoi, poti sa accepti viata ca atare si lectiile pe care ti le ofera ea. Viata este o aventura frumoasa. Traieste-o! Traieste-o acum! Iar cand inveti sa o accepti, iti vei gasi mai usor drumul si scopul. Pentru ca nu vei mai avea asteptari neimplinite. Viata va veni in intampinarea ta si iti va oferi ceea ce e mai bun pentru tine.

Spunea cineva ca acceptarea inseamna sa vezi cu inima, nu cu ochii. Asta inseamna sa fii ceea ce vrei si sa faci ceea e simti ca e acolo in inima ta, pentru ca, ghici ce: nu poti fugi de inima ta! Ea este acolo intotdeauna si iti da ritmul si forta de a merge inainte. Ea este cea care te invata sa iubesti. Si poti iubi sincer, pentru ca te vei bucura si vei vrea ca persoanele de langa tine sa fie fericite, chiar daca, cateodata, nu vei face parte din fericirea lor.

Acceptarea incepe cu tine. Accepta-te si pe tine! Asa cum esti, asa cum simti. Acceptandu-te pe tine, iti va fi mai usor sa ii accepti si pe ceilalti. Abia atunci devii liber… liber sa te bucuri de calatoria ta.