“- Parinte, am pacatuit! – Stiu, draga mea. Suntem prieteni pe Facebook si am vazut la tine pe wall. – Si ce trebuie sa fac? – Pai…da si tu LIKE la 20 de manastiri.” Mi s-a parut foarte hazliu atunci cand l-am auzit. Banc, ne-banc…pe mine m-a pus pe ganduri. Si, ghici ce: gasesti pe Facebook macar 20 de manastiri.

“Manastire” vine, conform DEX online, de la grecescul “monsterion”, ceea ce inseamna “locuinta izolata”. Daca citesti mai mult, descoperi ca o manastire este “(s. f.) institutie religioasa cuprinzand o biserica si mai multe chilii unde traiesc, potrivit unor reguli de viata austere, calugari sau calugarite”.   Tot timpul mi-am imaginat ca, daca mergi la manastire si te faci calugar, se presupune ca nu mai vrei sa ai de-a face lumea, lucrurile lumesti, obieciurile lumesti. Vrei liniste, pace, o viata de contemplare si “conversatii” cu The Big Boss.

Ce se inatampla atunci cu expunerea asta pe internet? Sa inteleg ca unii calugari, probabil de generatie mai tanara, au inclinatii PR-istice si s-au gandit sa lucreze putin la imaginea manastirii? Au nevoie de clienti noi si incearca o varianta online de promovare? Si, pana la urma, cum a ajuns internetul la manastire? Au site oficial, adresa de email … adica este un calugar care, dupa momentul de rugaciune, are in “fisa postului” sarcina de a verifica mailul, de a posta pe Facebook, de a vedea cate Like-uri au mai strans …

Nu am nimic cu oamenii astia sau cu profilul lor de Facebook, dar mi se pare ciudat sa dau LIKE la asa ceva. Fonetic, LIKE l-am scrie LAIC…care, cu putin accent diferit, ar insemna chiar “lumesc, pamantesc, profan”.  Imi imaginez cum dimineata, la cafea, as deschide Facebook-ul si News Feed-ul s-ar umple de imagini cu gagici, bancuri, chestii faine, muzica si, din cand in cand, cate un profil de calugar, o cruciulita, o bisericuta, poate si o predica.

Doamne ajuta!

Mare agitatie mare! Vin alegerile! Incepe campania! Saptamana asta greu ai reusit sa stai de vorba cu cineva. Foarte multa lume este ocupata peste masura, toti sunt implicati in vreo campanie.

Orasul este plin de “actzibilde” (autocolante) cu mesaje electorale strecurate subtil din timp, ca poate ni se intiparesc in minte. Startul de campanie este furat cu proiecte ascunse, dar totusi de interes pentru oameni. Online-ul e deja plin de injuraturi din partea simpatizantilor sau a oamenilor pusi cu dedicatie sa faca asta, trimise ca intr-un meci de tenis intre fortele politice. E un meci serios la care suntem – vrem, nu vrem – spectatori. Si nici nu ne-am incalzit bine.

Imi imaginez lupta continua dintre Tom si Jerry din desenele animate. Cel mic vrea sa il bata intotdeauna pe cel mare (si cam reuseste), iar cel mare incearca sa ramana intotdeauna pe pozitie…o pozitie pe care, de altfel, o merita.

Care e diferenta intre ele? Macar desenele animate nu au un interes ascuns in spate. Macar desenele sunt amuzante si nu prea au facut rau nimanui. Macar la desene animate ti-e drag sa te uiti si mai tarziu in viata. Sau, din cand in cand, apare “doamna batrana”, la care ii vezi intotdeauna doar picioarele cu botoseii ei de casa, care face ordine si pune lucrurile la punct.

E amuzanta si lupta electorala. E interesant sa urmaresti mesajele si imaginile candidatilor facand mai tot timpul gesturi nenaturale. E interesant sa vezi cum se strica prieteniile peste noapte…macar de ochii lumii, ca dupa aceea mergem la un shpritz impreuna.

Dar cu noi, cei care ii vom vota sau nu, cum ramane? Cand ni se intampla ceva din toate promisiunile lor? Va aparea oare, de undeva, o doamna sa faca curat in aceasta batalie?

Asta-i tot, oameni buni! …vorba aceea. Probabil, cand show-ul este gata, stingem televizorul. Nu ne alegem dupa cu nimic. Doar cu o distractie pe cinste.

In acest caz, eu cred ca raman la desene!

La un moment dat am descoperit una din cele mai interesante intrebari pe care le poti folosi intr-un interviu: “Tu esti un om destept. De ce nu esti bogat?” Mult mai bun mi s-a parut raspunsul dat de Jaques Fresco, un arhitect american: “Tu esti un om bogat. De ce nu esti destept?”

Vad, din pacate, multi astfel de oameni. Si, fara a fi cat de putin invidios pe ei, pot sa spun ca bogatia ii cam strica la cap pe unii.

Se spune ca “uita de unde au plecat!” Asta nu e o scuza pentru a jigni oamenii care pretindeai ca iti erau prieteni.

“Au ajuns la alt nivel!” Asta nu e o scuza pentru a nu saluta oamenii sau pentru a-ti fi rusine de cineva cunoscut indiferent de grupul cu care esti.

Apropo de grup…”acum umbla in alte cercuri!” Daca ar putea, cercurile s-ar face patrate de cata barfa e “pe la colturi”.

Nu prea sunt de acord cu “banii sunt lucrul dracului”. Banii sunt buni. E bine sa ii ai. “Intretin fericirea”, daca vreti. Dar unde se blocheaza mintea in acest proces?

Ce ii face din oameni niste…”mari prosti”, vorba unui amic?

Da-v-ar Doamne minte! Macar aia de pe urma!

ps: si noua niste bani…dar nu multi, sa ramana loc si de … “buna ziua!”

De multe ori m-am intrebat care este cea mai buna banca. Unii prieteni chiar m-au intrebat care banca sa o aleaga, eu, la randul meu, schimband bancile de cateva ori. Ei, aseara, am aflat si eu.

De vreo doua saptamani ne-am mutat la casa…asa mai la tara. Aseara am vrut sa returnez o roaba inapoi vecinului meu si chiar am facut-o. El ma astepta frumos in fata casei. Ii dau roaba, multumindu-i, iar el ma invita sa iau loc, pe banca, la o poveste.

Imi lauda omul casa, imi spune ca asa nu a mai vazut, etc, etc. Printre ele, ma intreaba daca nu imi fac banca. Mirat, intreb ce banca (sigur nu ma vad vreun mahar de bancher de tara). “Banca la strada”, spune vecinul. “Pai nu iesiti seara la strada?”. Naiv, ii spun ca poate sa vina in curte, pe terasa, la un suc, la o poveste, daca doreste. Bineinteles ca ramanem amandoi interzisi…fiecare in filmul lui si cu puterea lui de intelegere.

Pe drum inapoi, ma uit pe strada si ma luminez. Vad oameni in fata fiecarei case pe banci, urmarind tot ce misca, povestindu-si intamplarile zilei, comentand stirile sau, pur si simplu, stand acolo…contempland. Cei care nu sunt afara pe banca, probabil sunt la birt sau deja in lumea viselor.

Nu m-am gandit pana acum sa-mi fac banca la strada. Pentru ca nu mi se parea ca se incadreaza in decor. Dar nici nu am inteles “puterea” bancii. La noi, la tara, nu conteaza cine esti, cat de frumoasa e casa sau cat de “gras” e contul din banca. Daca nu ai banca – la strada – nu existi.

Ora 10.40: stau pe peronul 1 din Gara de Nord Bucuresti si nu vad trenul care trebuie sa plece la 10.45.  Nu e panica…mai beau o gura de cafea, ma uit la multimea de oameni care asteapta intrebatoare sa vina trenul si imi imaginez cum va fi atunci cand acesta va aparea. Dupa ceva vreme si mai multa cafea se aude un fluierat de pe linia lunga si goala. Un steag galben fluturand parca da startul unei curse unde bagajele imense fac competitie mamicilor cu copii in brate. Se formeaza cozi, se produc mici imbranceli, lumea se grupeaza pe culoare, se arunca genti in aer…pana la urma cei cu bilete cu loc se aseaza; cei cu bilete fara loc (nu stiam ca se mai intampla asta) se aseaza si ei ca niste statui pe culoarul invidiei pe cei care stau jos si arunca sageti din priviri. Intr-un final trenul pleaca…normal, cu intarziere.

Dupa nici 10 minute de mers ne oprim. Ma uit pe geam…un mare camp frumos unde mai stam o vreme. Ce mai conteaza…oricum am intarziat. Imi dau seama ca nu s-a schimbat nimic in sistemul feroviar in afara de culoarea tapiteriei pe scaune. Ma gandesc cum era pe vremuri sa fii navetist (poate unii mai sunt). Atmosfera devine tot mai colorata: se impart pareri care mai de care, se desfac sticle cu lichide…unii de repozitioneaza in scaun oftand. Un nene sforaie linistit. Aleg sa imi pun castile si sa dau drumul la muzica. Macar sa ma deconectez.

Ma uit in vagon la un copil pe care bunica incearca sa-l tina “cuminte” pana la prima si imi dau seama ca va fi cam greu. Nu de alta, dar am si eu un baietel si stiu cum e. In casti canta Bono o piesa din  proiectele sale solo numita “Perfect day”.

Ce gand frumos! Brusc nu mai conteaza toata nebunia asta ce reprezinta un drum cu trenul de la Bucuresti la Timisoara. Nu mai conteaza ca probabil vom intarzia destul de mult. Nu mai conteaza… pentru ca acasa ma asteapta cei pe care ii iubesc. Ma gandesc ce frumos va fi zambetul baietelului meu cand ma va vedea si va striga: “tatttaaaa!!” Ma gandesc ca imi voi strange sotia in brate si va fi minunat.

Este totusi o zi perfecta.

Imi dau seama ca nu am mai scris de ceva vreme. Am tot spus ca nu am timp…prea multe de facut. Sau ca nu am chef…da, cateodata  vrei doar sa atarni la o cafea si sa nu faci nimic.  In realitate, cred ca nu avut inspiratie!

Ma mai uit pe Facebook, iar pe news feeds  imi vin tone de mesaje inspirationale. Majoritatea lor de mare efect. Dar ce sa inteleg acum? Ne lipseste inspiratia? Am ajuns in punctul acela critic unde ne-am “blocat”? Nu a mai ramas nici o “conserva” in “camara”?

Imi aduc aminte ca am vazut mai demult un film despre un regizor care e in pana de inspiratie. Nenica asta isi angajeaza o muza de profesie ca sa iasa din impas. Tare idee! Dar costisitoare, dupa cum si-a dat seama si el la un moment dat. Presupun ca daca e mai ieftin, muza n-o fi asa de buna. Dar parca, in final, te multumesti si cu putina inspiratie. Tot e mai bine decat deloc. Si de unde muza? Ca cea din film e luata!

Noroc ca viata este o sursa de inspiratie ea insasi. Noroc ca timpul “pierdut” la o cafea cu lene se poate dovedi a fi cel mai inspirational timp din toate timpurile.

Cred ca trebuie doar sa traim…

Iarasi este timpul sarbatorilor. “Paste fericit!””Sa aveti sarbatori frumoase!” Ne este drag sa uram si sa ne fie dorite cele mai bune lucruri din lume.

Ne bucuram de traditii frumoase: oua rosii, miel rumenit, cozonaci…lumina. Foarte frumos. Sper doar ca nu lasam formele acestor sarbatori sa umbreasca continutul.

Pentru mine Pastele inseamna simplu… speranta. Asta este sentimentul pe care mi-l lasa si imi este bine cu el. Ma uit la lumina de la lumanare si SPER sa nu se stinga pana ajung cu ea acasa. Ma uit la bunatatiile de pe masa si SPER sa ne fie asa de bine intotdeauna. Ma uit la zambetele prietenilor si SPER sa fim asa de fericiti tot timpul.

Dar ma uit si in sus…si SPER ca nu suntem singuri sub stele; SPER ca totul are un sens si ca orice ni se intampla in viata este asa cum trebuie sa fie. Ma uit in trecut si SPER ca am invatat din ceea ce am trait pana acum; ma uit in prezent si SPER ca totusi traiesc azi si nu pentru viitor; si, da, ma uit in viitor si SPER… chiar am speranta ca voi fi constient de ceea ce se va intampla cu mine si ca voi ramane in continuare OM.

Va doresc un Paste constient!

A fost odata ca niciodata, ca, de n-ar fi, nu s-ar povesti…..a fost un eveniment. Ba nu!  Gresesc! A fost un telefon de un eveniment. Apoi a fost o intelegere verbala cu un final pozitiv. Au mai fost si niste acte (factura si doua exemplare de contract) aruncate in graba, prin  birou … asa, ca la o buna colaborare  dintre un furnizor si un client vechi. Si a fost si un eveniment. Eveniment care s-a incheiat bine … numai ca s-a incheiat acum doua luni si jumatate.

Totul bine si frumos. Ba, mai frumos, banii au venit si ei in timpul agreat. In schimb nu a venit si exemplarul meu de contract … Mare branza! Cam asa am zis la vreo doua saptamani dupa eveniment. Mai dam un telefon de reminder si se rezolva, ca e doar o chestie de procedura. Sigur e uitat pe undeva pe vreun birou. Iar “Fat-Frumos” are intotdeauna o solutie.

“Se rezolva. N-am avut timp. Stii si tu cum e”, imi spune celalalt personaj din poveste – “Ursitoare de birou” , cu vocea ei suava de mare manager de mijloc (a se intelege middle management). Stiu cum e si mai astept vreo doua saptamani, dupa care iarasi tzrrrrrr. “Nu are cine sa-l semneze. Nu a venit seful pe la birou”, vine replica. O fi si “Imparatul” in concediu, om ocupat … intelegem –  cum sa nu – mai ales ca e un om fain. Si mai astept vreo doua saptamani.

Degeaba! Contractul inca lipseste din dosar si ma gandesc la ce am facut gresit. Ma apuca dorul de proceduri,  si dau cu intrebarea pe mail. Ca sa fie si scris … ca poate il vede si isi aduce aminte.

Nimic! “Vraja” nu functioneaza. Ne intoarcem la telefon. Tzrrrr. Pauza. Nu raspunde. O fi in sedinta. Incerc dupa o ora. Tzrrrr. “Nu il am. Dar de ce esti asa stresat? Ca doar ti-au intrat banii…” Si iarasi pauza. O pauza de nu stiam nici ce sa mai zic … nici ce sa mai gandesc. Iar eu, tot fara “printesa”! Pardon, fara contract!

Dupa alte zile, fac o vizita pe la birou. Adica imi fac de treaba pe acolo, ca poate agat si copia mea de contract. “Nu stiu ce s-a intamplat cu el. Nu mi-l mai trimiti o data pe mail?” Pai daca vine de la angajatul anului, ma supun! Ca doar eroul trebuie sa treaca prin multe probe pana la izbanda. Si mai dau un mail cu obiectul atasat si cu stegulet rosu de mare importanta.

“Nu te-am vazut niciodata asa stresat. Nu inteleg ce se intampla…de ce agiti asa tare?”. Replica dupa replica … iar eu inghit galusca si ma stradui sa nu dau drumul la nimic, ca doar e client. Incerc in zadar sa explic ca pe factura e scris “prestari servicii conform contract nr.xx din data xx”, iar fara a avea fizic un exemplar e ca nu-i. Nu ne intelegem si o las si eu asa.

Basmul ar trebui sa aiba si o morala, ca oricare basm. Asta n-are. Nu cred ca are rost. Atata timp cat ai un job caldut, ce rost are sa “intelegi” ceva. Iar noi, “fetii” astia ceilalti, care ne croim singuri drumul si ne agitam “intr-un an cat altii in sapte”, ramanem cu bucuria ca se va termina, cumva, cu bine.

“Si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Din cand in cand mai tatonez terenul, ca poate se intampla ceva si in povestea asta. Si chiar sper sa nu ma apuce batranetile, pana reusesc sa salvez “printesa”.

Vad de cateva zile o mare campanie anti-Valentine’s Day! Unii posteaza pe Facebook; din discutii remarci un mare sictir visavis de sarbatoarea de azi; unii chiar organizeaza seri anti-Valentine. Nu mai vorbesc de brusc dobandita atitudine pro-patria, prin care ti se spune ca: “eu sarbatoresc de Dragobete!” Foarte interesant si, de ce nu, sa aiba oamenii opinii diferite.

Eu imi amintesc cu mare drag de aceasta sarbatoare si de modul super frumos in care am importat-o. “Pe vremea mea” era chiar mishto. Ti se strangea inima putin cand se deschidea cutia de “corespondenta” a scolii, unde toti puteau sa puna scrisori de Valentine’s pentru colegi. Mergeai la piata si doreai sa gasesti cel mai frumos trandafir de pe lume, cu speranta ca “petrecerea de Valentine” va fi memorabila, iar “aleasa” va fi a ta. Asteptai zilele urmatoarea sa mai vezi cine cu cine s-a combinat. Si, pe bune, daca era cineva suparat ca e o chestie “de import”.

In timp, insa, am cam uitat intelesul acestor sarbatori si le-am prea comercializat. Firul de trandafir a devenit un mare si ciudat buchet de flori spre bucuria celor de la piata, care se mai scot cu asa o ocazie; petrecerea nu e doar cheful unde speri sa dansezi cat mai mult cu celalalt…e cina la cel mai pe val restaurant din oras, petrecerea din clubul cel mai de fite, iar simplul si purul “te iubesc” s-a transformat intr-o jucarie de plus cu emblema “I love you”.

Chiar cred ca “problema” nu e, in realitate, de unde vine o sarbatoare in sine sau modul prin care ea se manifesta. Cred ca” baiul” este ca, de cele mai multe ori, conteaza mai mult forma decat fondul. Uitam ce inseamna sarbatoarea cu adevarat si ce sentimente ar trebui sa scoata la iveala si sa predomine in noi.

Mie imi place Valentine’s Day.  Si ce daca e importata… atata timp cat dragostea este de “acasa”…este din fiecare dintre noi. Sentimentele nu trebuie sa aiba o forma sau alta de exprimare, daca fiecare gasim o cale de a le scoate la iveala. Poate fi un restaurant luxos, poate fi un simplu trandafir, poate fi…chiar nimic.

“Te iubesc” inseamna la fel pentru toti.

Acum cateva zile am primit provocarea de a raspunde la o intrebare simpla: “Cine esti tu?”. Am raspuns natural ca eu sunt Benny, desi nimeni nu ma intrebase cum ma numesc. Apoi am spus ca sunt casatorit si am un baietel, desi nimeni nu vroia sa stie statusul de Facebook visavis de relatii. Am spus ca fac evenimente, desi nimeni nu dorea sa afle ce lucrez.

Si uite cum m-am gasit blocat pentru cateva momente. Cine sunt eu, de fapt? Cred ca nu prea stiu exact. Am o oarecare idee in general, dar stiu eu exact cine sunt? Daca as incepe sa scriu, ar fi asa: “eu sunt…” Sigur nu sunt “puncte-puncte”!… Dar cu ce le inlocuiesc?

De multe ori, suntem ceea ce oamenii se asteapta de la noi sa fim. Suntem ceea ce poate societatea accepta ca putem fi. Suntem ceea ce credem ca e bine sa fim. Dar suntem noi cu adevarat asta?

De cate ori am facut un pas inapoi pentru a ne uita la noi? De cate ori am stat pe bune sa ne gandim putin la noi? Ce ne place cu adevarat? Ce ne reprezinta? Si daca acestea sunt la fel cu ceea ce vad oamenii in noi?

Ramane totusi intrebarea. Eu inca lucrez la raspuns. Astept sugestii si de la tine. Poate ma lamuresc mai repede. Si da, apropo de  tine: Cine esti tu?