In  “cariera” mea, am cam fost de toate: bun, rau, profesionist, un nimeni, etc. De ieri sunt si “agresor verbal”. Si asta pentru ca mi-am permis sa spun unei angajate a unei companii private ca lucreaza la “o firma de cacat”.

Mi-am facut contract de racordare la sistemul de gaz detinut de o firma privata- nu dam nume – pentru casa pe care “ma chinui” sa o construiesc intr-o comuna de langa Timisoara. Totul bine si frumos, pana te risti sa pui intrebari.

Intrebari de genul “pentru ce va platesc atatia bani” par sa deranjeze dragii “investitori” care fac contracte “destepte”, vorba aia, cu statul roman. Atunci cand spun investitor, eu ma gandesc ca cineva vine cu bani de acasa, face niste lucruri, din care ulterior va scoate bani…asta ca sa o definesc in termeni simpli. Nu asa se intampla insa cu firmele private, de genul celor care distribuie gaze naturale.

Investitorii, cu contracte pe termene mult prea lungi, fac investitii pe banii nostri, ai viitorilor clienti. Adica in taxa de racordare platita la semnare de contract sunt incluse costurile pentru tevi, sapat, etc. De altfel, o chestiune “reglementata” de ANRDGN si acoperita frumos de un mod de calcul si format de contract copiate identic din hotararea de guvern si impusa consumatorilor… si, totusi, in proprietatea lor.

Sa spunem ca asta e sistemul si asta este, dar de aceea tot poti cere informatii, obligatie contractuala de altfel. Daca intrebi ce fac cu banii tai, sau de ce nu fac ceva, obtii raspunsuri pline de incertitudine. Daca mai departe te scapi si faci o remarca de genul “ce firma de cacat e asta”…dupa ce nervii ti-au pocnit de tot, ca intinsi la maxim iti sunt de demult… devii agresor verbal. Nu ai voie sa mergi la biroul local, ca nu mai vorbeste nimeni cu tine – oficial. Faci 40 de km pana la sediul central, unde gasesti un “spirit de echipa” de invidiat. Nimeni “nu are timp sa-ti explice, daca nu ai citit contractul”. Si daca insisti sa le arati o greseala de calcul, asta ca sa te agati de ceva, ti se spune ca se va reglementa la sfarsit. Sfarsit care vine cand vor ei…prin contract, nu altfel!… Fie!

Ce ramane de facut? O reclamatie in scris, care nu va rezolva problema, sau…sa astepti pana se misca investitorul…care nu are “forta” de a face lucrurile normal. Mai rau este ca atitudinea fata de client e “agresiva” si ea (sloganul “clientul nostru-stapanul nostru” e doar de manual).

In conditiile astea, cred ca pot sa traiesc cu faptul ca “am agresat verbal colega”, chiar daca mama m-a invatat sa nu vorbesc urat. Dar, in fata unei “firme de cacat”, nu stiu sa reactionez decat urat.

Si apropo…e vorba de Tim Gaz Buzias! Asta pentru ca nici “cacatul” nu se poate “asocia” cu oricine.

De cele mai multe ori, viata noastra este plina de gesturi. Gesturi= Atitudine ….as spune eu. Constient ori inconstient, reflectam in afara ceea ce simtim, sau chiar ceea ce suntem.

E adevarat insa ca si gesturile sunt cel putin de doua feluri: gesturi urate si … normal, gesturi frumoase.

Adesea ne trezim spunand: “uite ce gesturi are asta in el”. Vorbim desigur de unii oameni cu atitudini “nu tocmai ortodoxe”; vorbim de oameni care uita cateodata ca la o mana au mai mult decat un deget (chiar daca acel deget e poate cel mai lung); oameni care “iti taie fata” in trafic; oameni care vor neaparat sa te convinga ca sunt ceva ce, din pacate, nu vor fi niciodata; oameni care cred ca, daca vorbesc mai tare, sunt mai convingatori; oameni care n-au invatat sa numere pana la sapte de acasa.

La polul opus gasim gesturile la care se merita sa ne uitam. Aseara am vazut unul foarte frumos. Am vazut un cadou primit de la un prieten care, pana la urma, nu avea nici o obligatie sa mi-l faca. Multumesc mult, Cristi! La fel, la un moment dat, un client a dorit sa-mi plateasca serviciile, chiar daca evenimentul nu a mai avut loc. Multumesc mult, Mircea! Sotia mea a dorit sa contribuie cu un cadou pentru un copil de la casa de copii, chiar daca nu l-a vazut niciodata. Multumesc mult, Ramona! Si exemplele pot continua.

Nu vreau sa scot in evidenta in mod particular pe cineva, chiar daca o merita. Vreau doar sa spun ca gesturile noastre au efect. Fie ca ne dam seama sau nu. Gesturile noastre pot face viata cuiva mai frumoasa. O buna prietena, Rev. Elizabeth Ferguson, obisnuia sa termine orice mesaj al ei cu urmatorul text: “with love and gratitude.” Dragostea este un gest. Sa fii multumitor este un gest. Gesturi pe care, daca le-am face mai des, ar aduce dupa ele alt fel de atitudini…si ar scoate din oameni ceea ce e mai bun.

With love and gratitude,

Benny

Constat cu tristete ca trebuie sa propun instituirea Ministerului Spagii! Nu sunt fan al spagii: nici sa dau, nici sa iau. Dar poate rezolvam, in final, miciile probleme financiare pe care le tot are conducerea aceste tari….ca m-am cam saturat de taxe! Sau mai precis…”taxe” la taxe.

Platim taxe la sanatate, iar la spital tot noi ne cumparam medicamentele. De stat acolo nici nu se pune problema…ca vii cu o “treaba” si pleci cu zece, vorba doctorului. Ne si intrebam prietenii cat se da pentru o injectie. Si fara sa strecori niste banuti in buzunar…nu merge.

La mediu vom plati taxe la masinile de dinainte din 2007 daca indraznim sa le vindem….asa retro…ca…de ce nu! Si vama platita pe atunci, care tinea loc de taxa…a fost de degeaba. Poate cerem taxe si taranilor din 1907 pentru carutele folosite la rascoala.  Hai sa mai stoarcem ceva bani!

La biserica nu ti se mai intampla nimic fara taxa. Taxa de botez, de nunta, de inmormantare, de parastas (cred ca ar lua si taxa de intrat in Cer, daca ar putea)…si asta in conditiile in care statul le plateste salariul (din taxele deja adunate de la noi). Ca de vocatie, chemare si alte chestii “bisericesti” nici nu are rost sa vorbim, pentru ca separat, trebuie sa “ai grija” de parinte, de cantor, de tanti care face curat…

Si m-as opri aici cu exemplele. De multe ori trebuie sa dam “o atentie” ca unele lucruri sa se intample. Vrem nu vrem, toti o facem intr-o forma sau alta: plasuta cu cafea sau cutii de ciocolata, o sticla de whiskey, un serviciu pe care trebuie sa-l intorci, etc.  Atunci, nu e mai bine sa dam, o data pe an, o taxa-spaga, care sa acopere aceste nefunctionalitati ale sistemului? Macar sa stim de-o treaba: am spaga platita, se-ntampla!

Matematic vorbind, cred ca e si rentabil. La cate atentii trebuie sa fac fata, cred ca mi-e mai simplu.  Asa s-ar strange un fond “de rezerva” pentru guvernanti…si poate nu o rezerva personala. Si presupun ca multi altii se afla in situatii similare…daca as lua drept de autor, as face niste bani…de taxe, nu de alta.

Imi si imaginez cum functionarii de acolo iti trimit somatii acasa ca nu ai platit spaga! Cum expertii fac simulari de incasari si cheltuieli pentru bugetul anual. Sau cum Ministrul Spagii iese la televiziunea publica si ne explica cum a cheltuit banii…sau la cat la suta din PIB a crescut spaga! Iar noi cetatenii, cuminiti, mergem la sfarsit/inceput de an sa platim taxele!

Nu mai avem mult pana si spaga devine o taxa. E corect ca niciun stat nu functioneaza fara taxe. Nu ar avea de unde sa aiba bani de cheltuit. Dar parca la noi sunt cam multe si, totusi, bugetul prea mic. Mai rau, nu suntem inca in stare sa functionam fara spaga.

Raman totusi cu speranta ca aceasta idee stupida va ramane o idee stupida.  Sper sa nu ajung vreodata sa am nevoie de o “pila” la acest Minister. Cum ar fi sa dam spaga sa putem da spaga!

Azi noapte a venit Mosul. Cel putin, unul dintre ei. Foarte frumos ca, din cand in cand, avem “motive” sa dam cadouri celor apropiati noua.

Am ramas totusi cu cateva dileme. In primul rand, de ce toti Mosii vin noaptea, de parca sunt niste hoti care iti intra in casa. Ok, am inteles ideea de surpriza, dar oare nu putem sa fim surprinzatori si ziua? De parca viata nu ne ofera “surprize” in fiecare zi. Poate asa, Rudolph nu-si mai avea rostul in poveste, cu nasul lui rosu care lumineaza drumul. Mie imi place Rudolph, asa ca … fie, accept ideea.

Mai am o dilema…tot timpul incurc noptile: vine Mosul in noaptea de dinaintea sarbatorii, sau din ziua sarbatorii (de parca asta suna in vreun fel…noaptea din ziua….). E destul de ciudat sa gasesti in cizme cadouri, cand tu te gandeai ca aceea era ziua de cumparaturi pentru ele…nu prea da bine in decor! Dar recuperez! Promit!

Apropo de cizme…saracutii copilasi: ii punem sa-si lustruiasca pantofii seara, ca poate vine Mosul. Nu e mai fain sa vina Mosul si asa? Fara munca?…. Doar au fost cuminti! … Iar visavis de “cuminti”… constat ca deja punem multe conditii pentru acel cadou. “Ai fost cuminte? Ce ti-a adus Mosul?” Pai oricum cumparam cadouri; oricum toti spunem ca ai nostrii sunt cei mai cuminti copii…de ce oare ii mai conditionam?

Ba mai rau, le spunem ca, in caz contrar, Mosul le aduce o nuia. Iar noi cumparam la toata lumea cate o nuia! …Dar din acelea poleite, cu modele cat mai frumoase, cu briz-birizuri, pene, stelute, mosi mici. Sa inteleg ca toti au fost rai sau incurcam simbolurile?

In scena mai introducem si Mosii “de inchiriat”. La orice Christmas Party nu poate lipsi “Mosul”. “Stii pe cineva? Un actor bun?” … Stiu! Stiu cativa actori buni. Le dam scriptul si uite asa avem un “Mos”…de meserie, comandat, care face ce vrem noi.  Apoi ne intrebam cine il prezinta pe Mos. Foarte tare!… De ce trebuie prezentat? De parca cineva suna la usa si anunta ca acum vine Mosul pe hornul de la semineu…intr-o super intrare in scena! Pana la urma…”producem” bucurie, si asta e tot ce conteaza.

Nu am nimic impotriva Mosilor! Nu am nimic impotriva unor simboluri care ne sensibilizeaza, care ne fac copiii mai cuminti si, in final, mai fericiti. Mosii, pana la urma, sunt o chestiune frumoasa.  Imi plac cadourile si e frumos cand le primim…si le oferim. Imi plac sarbatorile pentru ca oamenii parca sunt mai faini, mai relaxati, mai veseli.

Chiar daca raman cu dileme, tot imi place de Mos si, cu siguranta, ii voi spune intotdeauna “Bine ai venit, Mosule!”… egal ca e Mos Actor, Mos Nicolae, Mos Craciun… sau Mos Mama si Tata.

“La multi ani, romane!” “La multi ani, Romania!” Raspund la telefon, ascult la radio, ma uit la televizor…sunt intampinat cu acelasi mesaj. Si e foarte frumos. Astazi ne sarbatorim pe noi… romanii!

Imnul national este cantat peste tot si tot timpul…chiar daca noi, romanii, poate nu stim toate versurile “pe de rost”. Ma gandesc ca titlul imnului ne indeamna la trezire. Chiar o trezire “din somnul cel de moarte”. Foarte pe target ideea.

Cred ca e momentul sa ne trezim. Vad campanii intregi de imagine care ne indeamna sa fim mandrii ca suntem romani; vad debate-uri pe site-urile de socializare, cu pro si contra asupra menirii noastre si asupra existentei noastre de romani. Nici nu conteaza neaparat ca suntem optimisti sau pesimisti, ca mai avem chef sau nu sa facem ceva pentru noi si tara noastra….ca vedem sau nu “luminita de la capatul tunelului”. Cred ca e nevoie sa invatam din ce a fost… si sa facem diferit mai departe. Sa facem incepand de astazi ceva!

Sa ne “croim alta soarta”, chiar daca altii stiu mai bine sau fac mai bine. Nu trebuie sa fim la fel de precisi si exacti ca nemtii (ca de aceea ne dorim multi masini nemtesti), dar sigur putem sa incercam sa nu ne mai pacalim singuri; poate nu vom crede in totalitate in libertatea individuala si egalitate ca si americanii (nu ne ajuta inca sistemul), dar sigur toti ne dorim valori si drepturi garantate pentru cetatean…de libertate, egalitate si posibilitatea de”cautare a fericirii” individuale.

Sarbatoarea nationala nu inseamna doar parade militare, “hora unirii”, concerte si jocuri de artificii. Inseamna sa te bucuri de faptul in sine, iar faptul de a fi roman inca nu ceea ce poate fi. Si “mingea” e la noi!

De ziua cuiva, ii urezi “la multi ani!” si multe altele (sanatate, fericire, etc.). “Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”? Iti doresc ca romanii sa nu o lase balta! Sa creada ca pot face o diferenta! Sa faca lucrurile altfel si mai bine! Sa se mandreasca cu ce fac acum, nu numai cu eroi din istorie! Sa nu ramana “sclavi in vechiul nost’ pamant!” Sa faca parade de oameni care vor sa schimbe ceva, si nu parade cu arsenal militar poleit la suprafata! Sa se uneasca in “hora” dorintei de mai bine. Sa-si “cante” cu corectitudine partitura din concertul vietii zilnice. Sa se bucure de “artificiile” rezultatelor muncii lor individuale si sa nu fie doar spectatori la “show-ul” oferit de altii.  Sa se trezeasca… si sa se destepte!

La multi ani, Romania! La multi ani, romane!

Fii romanul care poti sa fii!

O campanie frumoasa ce ne provoaca sentimente de mandrie ca suntem romani. O campanie ce ne readuce putin din demnitatea pe care am pierdut-o. Ne ridica capul sus si ne da puterea de a privi in ochi pe cei care ne arata cu degetul. O campanie ce ne plimba prin istorie si ne arata multe realizari romanesti care au schimbat lumea (si bine ca au facut-o!) si care ne fac sa fim putin mai bucurosi…. de 1 decembrie, cand ne sarbatorim pe noi…cei care traim in Romania.

De multe ori ma intreb si eu de ce inca iubesc Romania. Nu am gasit un raspuns concret, real… si nici nu cred ca il voi cauta vreodata cu adevarat. Am hotarat ca voi lua faptul ca sunt roman ca atare si voi trai cu el.

Dar nu oricum! Nu voi trai gandindu-ma ca “merge si asa” sau ca “o mana spala pe alta”. Si nici sa cred ca “hazul de necaz” este pe bune o caracteristica a noastra ca popor. Nu vreau sa fiu tipul acesta de roman. Poate nu ajung vreun roman faimos cu care tara se va mandri, dar voi fi un roman care vrea mai mult si vrea sa schimbe lucrurile…in normal, cel putin.

M-am saturat sa-mi spun ca afara e mai bine (chiar daca este). M-am saturat sa ma gandesc ca poate copilul meu ar avea un viitor mai bun in alta parte. Dar m-am  saturat si sa accept orice, doar ca “asta este” si ca “asa-i la noi”. Cred ca se poate si altfel!

Eu cred in Romania si imi place sa fiu roman. Chiar cred ca suntem mai buni ca altii, dar nu traim asta zi de zi. Cred ca suntem si civilizati ca toti ceilalti, dar nu am reusit sa aplicam asta zi de zi. Cred ca avem multe motive sa fim mandri de noi, dar ne place sa le vedem la televizor si, din pacate, sa uitam sa le integram in felul nostru de a fi zi de zi. Cred ca vrem mai mult, dar am uitat ca schimbarea o putem face doar fiecare individual… si, apoi, impreuna ca si popor.

Haideti sa iubim Romania cu adevarat…chiar fara sa ne intrebam de ce!

As traduce asa: “No la drum, mai Ioane!”…sau nu! Mai bine…Dorele! Celebrele Ion si Maria nu mai au rezonanta faimosului, de acum, Dorel. Am plecat si eu la drum cu masina, de la Timisoara la Sibiu. Un drum de vreo 280 km pe care, se pare, nu il poti face in mai repede de patru ore si jumatate.

“Hai mai repede ca se inchide la nonstop!”. Replica reclamei imi suna constant in cap, incercand sa strabat drumurile patriei noastre dragi. Ma gandeam ce mult ma ajuta autostrada vesnic neterminata. Parca lucreaza la ea…Dorel…de unul singur. Ceilalti sunt de meserie “taietori de panglici” la miciile realizari de pana acum.

Mi-am incercat toate talentele dobandite la jocurile cu masini de pe computer. Am evitat multimea de TIR-uri, ale caror soferi n-au nici o treaba cu ceilalti participanti la trafic…ca doar sunt mari, iar posibilitatea unei coliziuni e o constanta. Nici o sansa. Mi-ar trebui foarte multe “vieti”, iar in realitate am doar una.

As mai traduce asa: “Loveste drumul Dorel”…sau mai corect, “sparge-l!” Nu pot decat sa ma bucur ca mi-am cumparat un SUV. Nu simt gropiile asa de tare si nu distrug frane si planetare instant. Le voi distruge si eu, sunt convins, dar sper ca mai incolo. Si ma gandesc ca iarna e abia la inceput, iar asfaltul se va mai distruge.

S-ar putea traduce si asa: “Valea, ba Dorele!” Imi vine sa ma revolt pentru situatia generala de trafic, drum, marcaje si viteza de deplasare. Si fata de nesimtirea sau inconstienta unora, care se “risca”, iti “taie fata” si dispar. Pacat ca nu dispar de tot. Si degeaba, ca nu ne aude nimeni. Ni se flituie in fata…ignoranta, incompetenta (“hai, valea!”), iar motivul ca “la toti ne e greu” parca nu imi e destul.

Dorel e haios, dar nu vreau sa il accept. Nu vreau sa ma identific cu el. Nu vreau sa accept ca, pana la urma, fiecare dintre noi suntem un Dorel, care se zbate de unul singur, in timp ce ceilalti doar fac misto de el.

Jack nu ar fi rezistat in Romania. Poate de aceea e mai faimos celalalt Jack, ca ne mai omoram amarul cu el. Daca era aici, Jack ar fi ascultat de maestrul Ray Charles cand ii spune: “and don’t you come back no more, no more!” Noi, in schimb, suntem aici si ramanem… cu speranta ca totusi ne va mai placea acest super “hit” pe care il traim in fiecare zi.

Happy Thanksgiving! Azi e “ziua multumirii” in unele tari mai calde. Tari de unde noi, romanii, am importat multe sarbatori, personaje si idei: Halloween, Valentine’s Day, Earth Day, Ziua contra fumatului, etc.

De multe ori insa nu am importat si adevaratul sens al lor. Am luat doar partea de imagine, oportunitatea de distractie… sau de a face un ban in plus.

Astazi (ultima joi din noiembrie) multi oameni isi spun “multumesc”. Sunt multumitori pentru tot ce exista in viata lor. Astazi este o sarbatoare pe care se merita sa o integram in viata noastra.

Nu trebuie neaparat sa ne adunam la cina si sa ne bucuram de un gustos curcan la cuptor (pentru cei care vor sa incerce experienta, chiar e placuta). Nu trebuie sa fim impreuna cu familia, uniti intr-un cerc uman, tinandu-ne de maini, si sa multumim divinitatii (o experienta minunata pentru spiritualitatea noastra). Poate ajunge doar sa spunem “multumesc”.

“Multumesc ca existi!” “Multumesc ca esti aici langa mine!” “Multumesc ca ma faci sa zambesc!” “Multumesc ca ma suporti!” “Multumesc ca iti pasa!”. Sunt atatea feluri de a multumi si multe multe motive.

Astazi putem sa fim multumitori…ca, de fapt, in fiecare zi. Haideti sa spunem “multumesc”…pe bune!

Happy Thanksgiving! Si…multumesc!

“A-nceput incet sa cada, cate-un fulg, acum a stat…norii s-au mai rasfirat”…usor parafrazat marele Cosbuc. Azi a fulguit putin in Timisoara …mai precis, doar prin zona Balcescu….asa, cam 20 de minute. Abia de s-a prins.

Chiar ma bucuram de micii fulgusori care pluteau agale in aer. Am lasat si eu urme pe asfalt cu noile mele cauciucuri de iarna. La fel ca multi soferi care au reusit sa se pregateasca pentru iarna. Dar niciunul dintre noi nu s-a pregatit pentru reactia prompta de control a Politiei Rutiere.

“Nu e soare, dar e bine,/Si pe rau e numai fum,/Vantu-i linistit acum,/Dar navalnic vuiet vine/De pe drum”.

Nu spun ca oamenii nu au dreptate, ca doar legea e lege. Doar am stiut toti ca de la 1 noiembrie “mutam ora” pe sezon de iarna. Dar chiar asa…la primul fulg mic mic de tot, sa dai buzna cu controale si amenzi.

“Cica vrei sa stringi cu paie/Focul cand e-n clai cu fan,/Si-apoi zici ca esti roman!/Biata bab-a-ntrat in laie/La stapan”.

Din pacate, ceea ce trebuia sa fie normal si sa se intample, pana la urma pentru siguranta noastra, ne-a lasat impresia de o ocazie de a face bani. De a mai “arde” cate un intarziat sau, de ce nu, un inconstient.

Iarna pe ulita…a venit! Atentie soferi! Atentie domnilor politisti! Zapada e prea frumoasa sa fie…pe bani!

Sa ai un blog este foarte trendy. Indiferent de tema aleasa, de la topicul “articolelor” pana la design-ul paginii, indiferent de numarul de cititori, la un moment dat, toti ne incercam talentul scriitoricesc. Conturile de Facebook si Twitter cred ca depasesc deja numarul conturilor bancare.

Social Media are, se pare, un impact tot mai mare asupra societatii noastre. In seminarii specializate chiar ni se spune ca nu mai poti avea o campanie de marketing in care sa nu incluzi social media.

Foarte interesant este ca, de fapt, impactul cel mai mare il are asupra vietii noastre cotidiene. Ma regasesc de multe ori uitandu-ma pe Facebook sa vad daca am primit “like”-uri la postarile mele. Devine un “stres” zilnic, o dorinta constanta de a deschide laptop-ul si de a vedea rezultatele. Ba mai rau, e minunat daca numarul de “followers” este cat mai mare.

Cum ramane totusi cu viata noastra? Cati “urmaritori” am vazut in ultimul timp la o cafea, la o poveste? Cu cati “prieteni” ne vorbim constant sau ne vizitam, in afara “peretelui” virtual? Daca nu am fi “hraniti” cu news-uri in fiecare zi, am stii oare ce mai fac oamenii din viata noastra?

Nu spun ca e rau sa fim online. Nu spun ca e rau sa fim la zi cu informatiile, care, e adevarat, vin mai rapid in acest fel. Nu spun ca e rau sa ne exprimam opiniile “pe net” si sa speram ca putem avea un impact in viata cuiva.

Vreau doar sa spun ca as dori ca noi toti sa ne “editam” putin “profilul” personal si sa ne vedem in realitate mai des cu cei apropiati. Sa primim stirile live, sa ne aratam pozele fata in fata (chiar daca vom folosi un telefon, laptop sau pagina personala). Sa dorim ca Social Media sa nu inlocuiasca de tot Social Life!

PS: si sigur voi urmari si acum like-urile…sau, mai bine, va astept la o cafea!