Avem tendința să căutăm perfecțiunea. În tot ceea ce facem, în relațiile noastre și chiar în oamenii pe care îi dorim lângă noi. Și proiectăm niște imagini ale dorințelor noastre: cum ne-ar plăcea să fie lucrurile, cum ne-ar plăcea să fie persoanele. Iar, atunci când nu confirmă imaginea noastră, le aruncăm sau îi dăm deoparte. Dar nu pentru că ei sunt cei ce sunt, ci pentru că nu reușesc să fie imaginea aceea ce ne-am creat-o în mintea noastră.

Perfecțiunea nu există. Și de ce ne-ar păsa de perfecțiune? Luna nu e perfectă deși așa pare într-o noapte când e plină. Luna e plină de cratere. Marea e incredibil de frumoasă, dar e sărată și întunecoasă la adâncime. Cerul e un infinit extraordinar și albastrul lui ne încântă. Dar poate fi și întunecat și noros. Tot ce pare frumos nu este perfect! Nu are cum să fie. Dar este, cu siguranță, special!

Cum ar fi dacă am vedea asta în locul imaginilor pe care le proiectăm? Cum ar fi dacă la lucruri ne-am uita ca speciale și ne-am bucura de fericirea care ne-o aduc așa punctual, chiar dacă nu sunt cele mai faine sau la modă. Cum ar fi să te uiți la persoana de lângă tine, să știi că nu e perfectă și că de multe ori poate te supără, dar totuși să o vezi specială? Să o vezi așa reală cum e? Cum ar fi să nu mai căutăm perfecțiunea și să ne bucurăm totuși de ce avem special în viața noastră? Oare nu ar dispărea luptele și nemulțumirile din viața noastră?

Vă doresc să fiți speciali pentru cineva. Să vă vadă și să știe că sunteți prea importanți pentru ei ca să vă piardă. Să nu trebuiască să vă gândiți niciodată că nu ați fost destul, doar pentru că nu vă vedeau real. Și să vă uitați și voi la voi ca fiind speciali. Și nu din mândrie. Să vă vedeți așa cu inima curată. Pentru că sunteți.

De multe ori uit și eu asta. Dar azi mi-am adus aminte. Și da…și eu sunt special!