Am fost de curand din nou la teatru: Egoistul. Un spectacol adevarat: actori foarte buni, o productie simplista dar foarte interesanta si un script de exceptie, cu replici care pot atinge puncte sensibile daca esti in stare sa le auzi, nu doar sa le asculti. O poveste plina de umor, dar si trista in acelasi timp…despre relatii.

Se spune ca, in teatru, actorii trebuie sa se transpuna in personaj pentru a-l putea interpreta foarte bine.  Si cei mai multi reusesc asta cu brio si sunt extraordinari. Si merita toate aplauzele de pe lume. Din pacate, sunt oameni care se transpun in personaje si in viata reala. In relatiile pe care le au. Isi pun o masca si joaca un script creat de ei – pentru ei, crezand ca asta ii face fericiti. Ascunsi bine dupa monitoarele telefoanelor sau computerelor, socializand cu un zambet fals pe fata si creionand imagini care nu se regasesc in privirile lor. Pentru ca, oricat de frumoasa e poza pe care o afiseaza, ochii lor nu mint.

In viata reala e diferit. Aici exista o singura optiune: sa fii personajul; nu ai voie sa te transpui, sa-l personifici. Trebuie sa fii tu cel real, fara masca. Pentru ca viata trebuie traita si simtita. La fel, o relatie trebuie traita cu adevarat si simtita. In relatie nu joci un rol, pentru ca o relatie nu trebuie sa fie o piesa de teatru. Acolo nu te prefaci ca faci. In relatie esti sau nu esti. Nu ai un sufleur sa iti sopteasca repliciile corecte si nici nu poate exista doar un monolog. In relatie sunt intotdeauna doi, iar, daca nu reusesti un dialog…pai nu ai relatie. Atunci ai un spectacol….de teatru, daca vrei…la finalul caruia mi-e teama ca nu vor exista aplauze.

Imi place teatrul. Ma mai duc. Dar imi place mai mult viata. Si sigur vreau sa o simt si sa o traiesc cu adevarat. Indiferent care e scriptul ei final.