Cand vorbim de frumusete, criteriile dupa care dam note sunt diferite de la oameni la oameni. Ce face un om frumos? Un “selfie” reusit la malul marii? Numarul de “like-uri” la un citat inspirat care l-a postat pe Facebook? Vestimentatia de sezon sau atitudinea nonconformista pe care o afiseaza? Poate…

Candva am cunoscut un om vesel. Zambea intotdeauna si, oricat eram de trist, reusea sa ma scoata din starea aceea si sa ma faca sa ma simt mai bine. Am cunoscut si un om foarte spiritual. Atunci cand nu gaseam raspunsuri la multe intrebari “grele” despre viata, acesta venea cu o alternativa, cu o viziune care parca lumina cerul intunecat care statea pana atunci deasupra capului meu. Am cunoscut si un om de o bunatate deosebita. Un om care era mereu gata sa dea din timpul sau pentru mine, sa bea o cafea cu mine, sa ma asculte si, mai mult, sa ma ajute. Si am cunoscut si un om care nu avea mai multe fete. Era el intotdeauna si asta ma facea sa ma simt bine in preajma lui.

Scriu, de fapt, de un singur om. Un prieten drag care, din pacate, a plecat. Un om frumos…vorba unei prietene, prea frumos ca Doamne Doamne sa nu il vrea langa el. Prietena careia trebuie sa-i multumesc ca ne-a readus impreuna. Dar, probabil, Doamne Doamne stie mai bine ce e bine pentru noi. Am ramas totusi cu multe amintiri, lectii si o “mostenire” ce trebuie sa o duc mai departe. Mostenirea de a fi frumos din interior spre exterior si nu invers.

Imi vei lipsi, my friend. Dar ma bucur ca, ultima data cand ne-am vazut, mi-ai spus cum sa fac sa gasesc linistea si lumina. Si stiu ca ma voi gandi la tine de fiecare data cand vreau sa ajung acolo. Sunt impacat pentru ca stiu ca acum iti dai coate cu ingerii si razi de mine vazandu-ma scriind asta. Si stiu ca iti este bine acolo unde esti. Iar mie, aici, nu-mi ramane decat sa fiu…un om frumos.