Toata viata m-am lovit de scari. Cand eram mic, urcam treptele pana la etajul unu pentru a-mi vizita bunicii, coboram de la sase sa merg pana la alimentara de la colt, mergeam “pe pipaite” pe culoarele blocului care parca nu se mai terminau atunci cand, pe vremea colorata puternic in rosu, se lua curentul si bineinteles ca nu aveai lumanare la indemana….ca de lanterna nici nu se prea putea pune problema. Iar cand liftul nu mergea…asta e alta poveste.

Am crescut putin si am descoperit alte tipuri de scari. M-au “invatat” la scoala de scarile sociale care, sincer, nu mi-au folosit la nimic –  care nu m-au urcat niciunde. De fapt, m-au coborat in zona de incertitudine. Apoi am descoperit scarile podiumurilor, caci batalia pentru un premiu nu s-a oprit niciodata (dar mama era fericita sa stie ca mai adauga la colectie o diploma, iar eu sigur uram coronita aia stupida de premiant). Am crescut mai mare si am descoperit scarile carierei. Si am urcat pe ele dorind sa am jobul cel mai important sau cel mai bine platit. De fapt, am mers treapta cu treapta ca sa descopar ca o functie nu te face mai om decat esti, ci doar un om cu un portofel mai gros. Care oricum nu te ajuta sa ajungi undeva mai repede. Si am ajuns inapoi la scari.

Am mers mult pe scari. Au fost scari care m-au dus in sus – si a fost greu – si de multe ori a trebuit sa ma tin de balustrada de oboseala, dar s-a meritat. Si au fost si scari care m-au dus in jos si, desi parea ca urc, am coborat mai repede decat mi-am imaginat. Insa asa e viata. Uneori “in sus ce e? in jos nimic/ in jos ce e? in sus nimic”.

Nu am stiut insa ca toate scarile duceau la mine. La mine insumi, cel care sunt cu adevarat, cel din interior. Si inca ma plimb pe ele. Urc sau cobor, nici nu e asa de important, pentru ca este modul in care ma descopar…treapta cu treapta.

“Si-acuma va implor zambiti

In lumea plina de urmari

Voi care farduri si ciori prasiti

Intunecati si spalaciti

Lasati-ma sa fiu pe scarï!”